Călătorul care ar lua la cercetare Banatul, din partea sa sudică, dinspre Dunăre, ar avea foarte multe de văzut. Important este să nu se lase dus de patima vitezei care dictează în zilele noastre. Nu e important să ajungi dintr-un loc în altul cu un ceas mai repede decât alți grăbiți. Importantă este calea, nu întotdeauna țelul. Pe culoarul Timiș – Cerna, pe care am început a-l străbate cu imaginația, săptămânile trecute, se ivesc atâtea frumuseți neașteptate încât merită câte un popas sau o abatere de la drumul principal și mai bine știut. Nici măcar lupii sau chiar urșii ce mai apar, ocazional, iarna, nu ar trebui să sperie pe nimeni. Dacă nu sunt deranjați și ocoliți de la distanță, nu fac necazuri.
Cine a pornit de la Caransebeș către Orșova ar putea să se lase condus de un neașteptat impuls și să se oprească, la un moment dat, cam înainte de a ajunge la drumul către Băile Herculane. Într-o depresiune de un pitoresc de necrezut apare o adevărată perlă uitată a localităților bănățene. Mehadia este un loc binecuvântat de trăire multimilenară. Dealuri molcome cu fânețe și pruni, pârâuri cu apă curată ca la facerea lumii, întâmpină pe cel ce știe să vadă cu cumpătare astfel de imagini simple. Este firesc ca aici să se fi stabilit oamenii din începuturile istoriei.
Mehadia se află în sud-vestul României, în valea Cernei, la o altitudine de 287 m. Este situată pe traseul european E70, la sud de satul Plugova și la nord de Topleț. Dincolo de Topleț, la sud, este Orșova, de care am mai pomenit în paginile noastre. Diferite părți ale văii râului din comună au nume diverse precum valea Șupanec și Coramnic. O punte suspendată traversează râul din apropierea Mehadiei într-o zonă despre care se spune că mirose puternic a sulf. Nici nu ar fi de mirare. Toată zona este cunoscută pentru apele sale încărcate cu minerale.
Drumul către Mehadia trece printr-o vale pitorească, împădurită și traversează un apeduct antic roman. Apeductul mai are numai 11 arce care au rămas într-o stare bună de conservare. Acestea sunt realizate din pietre mari din preajmă, dar și din cărămizi roșii așezate pe pietre în patru straturi.
Mai bine cunoscute au devenit locurile odată cu stabilirea aici a militarilor romani ce au durat un castru de apărare ale cărui urme încă sunt vizible pe teren.
Castrul Praetorium, dar și așezarea civilă din jurul său s-au dezvoltat de la începuturile apariției romanilor pe aceste meleaguri. Cum militarii aveau nevoie să se gospodărească iar unii și-au întemeiat și familii după serviciul în armată a apărut și localitatea alăturată.
Aceasta se află vreo 80 km de Caransebeş și la nici 30 de km de alt castru fortificat Dierna (Orşova). Totul făcea parte din remarcabila salbă de cetăți de apărare romane cu impuneau liniștea acestei provincii. Castrul este aşezat la circa 3 km nord de comuna Mehadia si la circa 2 km sud de satul Plugova, pe partea stânga a drumului european E 70. Ruinele lui se află amplasate într-o luncă plană, la sud de râul Bolvaşniţa si la est de râul Belareca. Conturul castrului se distinge şi azi bine pe teren. El are forma unui patrulater ale cărui laturi sunt marcate de un val înalt, care atinge în unele locuri înălţimea de 3–4 m.
Nume de Mehadia ce dăinuie sub această formă în toate limbile vorbite pe aceste meleaguri (în maghiară Mehádia; germană Mehadia ori în limba turcă Mehadiye) sună cam la fel. Și are are mai multe explicații, unele mai empirice, alte mai savante. Însuși cărturarul A. D. Xenopol, susține că numele locului a fost derivat din vechiul nume roman Ad Mediam, ce ar însemna la jumătatea distanței. Lingvistul Cicerone Poghirc a sugerat că romanii au adoptat un vechi nume ipotetic (ne-atestat) de Mehedia sau chiar Mehadia folosit de vechii locuitori ai zonei. Majoritatea lingviștilor sunt de acord că românii au adoptat numele maghiar medieval al localității, care a fost înregistrat pentru prima oară ca Michald în 1323.
În timpul perioadei romane, „Ad Medium”, foarte apropiată de Thermae Herculis cu care funcționau ca localități infrățite nu doar apropiate, formau un fel de centru de atracție al acestei zone.
După căderea Imperiului Roman, dar și ca urmare a valurilor de populații migratoare locurile au rămas aproape pustiite și au decăzut la starea de simple cătune cu populație redusă. Mai apoi, odată cu ridicarea obștilor sătești și a micilor cnezate, Mehadia a fost centrul politic şi administrativ al unui district până în veacul al XVI-lea.
Locul, fiind un adevărat bastion natural ce putea controla mișcarea trupelor militare din mai multe direcții, a devenit în perioada medievală o fortificație puternică. Mehadia a devenit o cetate regală a Banatului de Severin.
Primele semne ale caracterului militar sunt din secolul al XIII-lea, când regele Béla al IV-lea a fortificat-o. În 1323, regele Carol Robert de Anjou a numit un „castellanus de Myhald” aici. Inițial, regii maghiari (Carol Robert și Ludovic cel Mare) au pornit de aici pentru a lupta cu voievozii din Țara Românească (Basarab I și Vlaicu Vodă).
La 1402 este prima dată când a fost menționat un comite „Comes of Mihald”. Mehadia era una dintre cele șapte (temporar chiar opt) „cartiere valahice” ale Banatului Severin.
Cetatea fortificată avea două turnuri. Unul din ele (cel vechi de formă hexagonală) a fost ridicat cam în secolul al XIII-lea și un altul cam din perioada lui Iancu de Hunedoara, de secțiune rotundă. Turnurile au fost unite prin doi pereți paraleli, formând un coridor larg de 6 metri. Unul dintre acești pereți avea o grosime de 3 metri, iar celălalt cu o lungime de aproximativ 65 de metri. Ruinele zidurilor de nord-vest ale fostului turn, a căror lungime era de 6,50 metri, sunt încă vizibile astăzi pe deal, care se numește grad (cetate). Baza fortificației era formată din blocuri de calcar, ca și pereții turnului, de doi metri grosime, dar și din piatră de râu. Turnul avea în plus față de parter și trei etaje, care au atins o înălțime totală de circa 15-20 de metri.
Pippo Spano di Ozora a comandat întărirea fortificațiilor, pe măsură ce pericolul otoman se apropia. Apoi a fost preluată în 1429 ca și celelalte cetăți de pe Clisura Dunării, de ordinul german al cavalerilor Teutoni de sub comanda lui Nikolaus von Redwitz.
În anul următor, pe 24 februarie 1430, Redwitz notează că această cetate „Mihald” cu cele trei turnuri are nevoie de mai mulți bani decât chiar reședința de la Severin. Aici, pentru prima dată, au fost menționate „trei turnuri” în locul celor două turnuri menționate. Se știe puțin despre originile celei de-a treia fortificații. Primul plan detaliat al acestei construcții a fost făcut abia în 1697 de către ofițerul austriac contele Luigi Ferdinando Marsigli. După retragerea Cavalerilor Teutoni, castelul a fost fortificat din nou de Ioan (Iancu) Corvin și de Pavel Chinezul ambii pe când au fost comiți de Banat. Atât regele Sigismund Báthory, cât și regele Matia Corvin au folosit Mihald (Mihadia) ca bază în războaiele împotriva turcilor. Din cauza importanței lor deosebite, regele Ludovic a încheiat un acord în 1519 cu Sultanul Suleiman I, în care turcii s-au angajat să stea departe de castelul Mihald.
Chiar și după înfrângerea de la Mohács (1526), moștenitorul tronului fără regat, Ferdinand a insistat ca Mihald să rămână în posesia regală. Cu toate acestea, cetatea a trecut în posesia domnitorului transilvănean și aliat al turcilor Ioan Zápolya.
În 1554 Petru Petrovici, guvernatorul cetăților Lugoj, Caransebeș și Mihald, a făcut lucrări de fortificație la ziduri și a renovat turnul hexagonal, ale cărui ruine încă mai există astăzi. Cu toate acestea, cetatea trebuit totuși să cadă în mâinile turcești, deoarece în 1595, cei din Valea Cernmei, au fost de partea lui Mihai Viteazul împotriva turcilor.
După schimbarea administrației otomane cu cea habsburgică, fosta cetate a intrat într-o nouă etapă din existența zbuciumată. În 1717 a sosit aici în vizită de prințul Eugen de Savoia, care a ordonat fortificația cetății. Cu această ocazie au fost ridicate două forturi: primul, numit „Sfântul Andrei”, iar al doilea în locul numit de atunci Schanze. Pe locul fortului sfântul Andrei este astăzi gimnaziul din localitate. Printre ruinele celui de-al doilea fort se află turnul parțial conservat.
În secolul al XVIII-lea va fi renovată, iar cetatea prinde amploare și orășelul începe să se închege în jur, ca parte a frontierei militare a Banatului de sud, dar și ca oraș de frontieră fortificat.
Fortificațiile din Mehadia au fost construite cu piatră din împrejurimi. Complexul militar avea un plan neregulat, protejat pe trei laturi de ravelini cu congregații prefabricate. Ravelinii au fost conectați prin ziduri perdea de protejare.
Luptele pentru cetatea Mehadiei în al treilea război turco-austriac (1737-39) sunt descrise de Karl Kraushaar. După ce turcii au capturat Orșova pe 24 aprilie 1739, s-au întors spre Mehadia și au asediat cetatea. Militarii habsburgi au reacționat fără vlagă și cam încet. Numai în iunie au reușit să înființeze și înarmeze trupele necesare la Timișoara. Au plecat la 22 iunie și au sosit la Caransebeș după patru zile. Între timp, Mehadia a fost cucerită de turci.
La 4 iulie 1739, austriecii de sub conducerea marele duce Francisc de Lorena au atacat în mod neașteptat armata turcă. Luptând, au ajuns la Mehadia la 9 iulie 1739, unde turcii au capitulat și apoi s-au retras. Contrar așteptărilor, au reapărut în fața cetății Mehadia, la 15 iulie, și au luat cu asalt fortăreața de patru ori fără a putea să-i surprindă pe cei dinăuntru.
După boala marelui Duce a venit un moment de cotitură și turcii au fost din nou în majoritate. După pacea de la Belgrad (1739), cetatea Mehadia, care a ajuns în mâinile turcilor, ar trebui să fie distrusă. Dar măsura a tot fost amânată până la 1752. A fost distrusă complet în al patrulea război turco-austriac între anii 1788 și 1791.
Istoria extrem de întortocheată, dar și povestea marilor oameni ce au văzut lumina zilei la Mehadia va continua.
