Născut în 1960, este medic chirurg în Bucureşti, specializarea — chirurgie toracică, având un doctorat în chirurgia tuberculozei. A publicat mai multe romane SF, pe care le-a semnat Sebastian A. Corn şi pentru care a primit peste 40 de premii literare. Cel mai recent roman al său este Greva Păcătoşilor (editura Nemira, 2017).
Robert Șerban: Practicaţi, de mai bine de 30 de ani, „cea mai nobilă meserie”, medicina. Mai mult, sunteţi chirurg, adică unul dintre cei care taie în carne vie, la modul propriu. Aveţi o specializare foarte căutată şi foarte bine plătită. În Occident, în ţările arabe. Ce v-a ţinut în România? De ce nu aţi dat curs ofertelor pe care ştiu că le-aţi avut de-a lungul vremii?
Florin Chirculescu: A fost un complex de împrejurări. Am avut prima ofertă de a lucra afară în anul 2000, dar atunci abia ajunsesem la conducerea unui serviciu de chirurgie toracică, așa că mi s-a părut incorect să dau bir cu fugiții. Speram că voi pune pe picioare un serviciu care să funcționeze după principii serioase, așa că am preferat să trimit afară, în locul meu, pe un coleg mai tânăr — în fond, el era o investiție mai bună pe termen lung. Investiția a fost OK, căci colegul s-a reîntors și e un chirurg de nădejde. Din păcate, însă, am fost prea optimist apropo de potențialul de dezvoltare al medicinei românești. Am mai avut oferte de a pleca, numai că acestea presupuneau s-o iau de la capăt, iar eu nu mai eram într-atât de tânăr ca s-o fac. Aș fi plecat, de ce să mint, cu atât mai mult cu cât lucrurile mergeau, evident, din rău în mai rău. Una peste alta, însă, nu pot să spun c-am fost foarte atras de ideea de a pleca.
R.Ş.: Cu toate că medicina e cea care ameliorează sănătatea oamenilor, iar, uneori, deseori, salvează vieţi, ea e privită, cel puţin în România, cu o mare suspiciune. Cazurile de condiţionare a actului medical, cele de corupţie, de furt, pur şi simplu, din spitale şi clinici, au făcut ca asupra breslei medicilor să planeze umbre. Mai mult, comisiile de specialitate ale Colegiilor Medicilor au tratat cu… colegialitate cazuri de malpraxis. E o campanie ţintită împotriva medicilor, ori această imagine deloc roză e dată de realitatea din teren?
F.C.: Există o realitate rea în teren, fără îndoială — mă refer, cu precădere, la cazurile de condiționare a actului medical, lucru cu care n-am cum să fiu de acord și din cauza căruia toți medicii, inclusiv cei corecți, trag ponoasele. Cu alte cuvinte, plătim pentru ceea ce fac unii dintre noi, și mai plătim și din cauza unui dicton faimos: invidia medicorum pessima, adică, pe românește, roșiile se mănâncă cu brânză, iar medicii se mănâncă între ei. Dacă medicii s-ar mânca între ei doar pe probleme de fond, ar fi în regulă, dar nenorocirea e că medicii se mănâncă între ei, mai degrabă, din motive administrative. Aceste două aspecte n-au cum să nu erodeze imaginea corpului medical, așa că mentalul public ajunge să ne învinuiască chiar și când nu e cazul. O să dau un exemplu: internările și timpul de așteptare la UPU. Românii se plâng că așteaptă prea mult și că nu sunt internați ori de câte ori cred ei că trebuie internați. În ce privește timpul de așteptare, ar fi bine ca cei ce se plâng să vadă cât se așteaptă în Germania și în Regatul Unit, de pildă. Există date, ele pot fi consultate, dar nimeni, nici chiar presa, nu le prezintă. Să vă spun că în Marea Britanie sunt cazuri care așteaptă și 20 de ore la UPU? Să mai spun că timpul mediu de așteptare în Germania este de 5 ore? Să amintesc că în ianuarie 2018 au fost amânate toate operațiile cronice programate în Regatul Unit? Să vorbim despre timpul de așteptare la CT și la RMN, care în Occident se măsoară cu lunile? În fond, vorbim de țări în care cetățeanul beneficiază pentru sănătate de o sumă de 10 ori mai mare decât românul mediu, și, cu toate astea, și afară se așteaptă prea mult… În ce privește internările, mulți dintre noi nu admit că prezentarea la UPU nu înseamnă, automat, internare, la fel cum nu admitem nici că înainte de a ajunge la UPU trebuie să trecem pe la medicul de familie. Nu suntem singurii care avem acest obicei, numai că „afară” există mecanisme prin care excesele sunt stopate. În Irlanda, de pildă, cei ce vin fără motiv la UPU trebuie să plătească din buzunar serviciile medicale, „afacerea” fiind reglată, fără discuții, de Casa de Asigurări. E de menționat că la noi, din 100 de prezentări la UPU, maxim 20% necesită internare, situație în care întrebăm: cine decontează restul de 80% din cazuri? Vă spun eu, cei care decontează sunt ceilalți pacienți, numai că acest aspect nu e adus în atenția opiniei publice, la fel cum nu e amintit nici faptul că o internare nemotivată îl privează de pat pe un pacient aflat într-o stare mai gravă. Cât despre Colegiu, n-o să zic decât că necesită o transformare radicală, la care aderă mulți medici de bună-credință — aceștia, însă, ar trebui să-și facă timp măcar ca să-i voteze pe candidații în care au încredere. Nu te implici? Atunci nu te mai plânge că lucrurile merg prost și că n-are cine să te reprezinte corect!
R.Ş.: Sunteţi lider de sindicat medical. Consum de timp şi mai mare, în detrimentul literaturii, al cititului, al scrisului… Care sunt aşii din mâneca sindicalistului Chirculescu?
F.C.: Există un as, dar nu ține de mine: fac parte dintr-o echipă sindicală, Solidaritatea Sanitară, care analizează conflictele ca la șah. Nu poți să pleci la negocieri fără o analiză, fără să nu ții cont de necesitățile membrilor de sindicat, dar și de disponibilitatea lor de a te susține, fapt care a fost, dintotdeauna, o problemă serioasă: românul e revendicativ mai mult pe la colțuri. Pe de altă parte, nu poți să pleci nici de la premiza că partenerul de dialog, adică Guvernul, nu are, și el, constrângerile lui. Practic, orice acțiune sindicală necesită o evaluare subtilă: cât poți să ceri? Până unde te poți duce cu acțiunile revendicative? Ce strategie trebuie să adopți pe parcursul acțiunii? O asemenea analiză nu stă în puterea unui singur om, ci al unei echipe din care fac parte nu doar medici, dar și juriști, analiști sociali, PR-iști etc. Să nu ne amăgim, însă! Angajații din sistemul de sănătate publică migrează treptat spre statutul de „precariat”, acesta fiind tiparul general către care este îmbrâncită forța de muncă în lume. La noi în țară, de pildă, transferul contribuțiilor către salariat nu e altceva decât un pas major în exilul tuturor angajaților către „precariat”, adică în acea zonă în care angajatorul se descotorosește de necesitatea de a asigura pensii, asigurări sociale etc. De ce vă spun asta? V-o spun pentru că activitatea sindicală contemporană, axată pe negocieri cu Statul, se bazează pe prezumția că Statul va interveni asupra angajatorilor astfel încât aceștia să se achite de partea lor de protecție socială. Să fim realiști, însă — Statul nu va interveni decisiv în conflictul angajator/salariat, așa că lupta sindicală, în special, și cea revendicativă, în general, trebuie să găsească strategii noi de luptă. Iată un exemplu: în lume nu mai există sindicate care să controleze majoritatea lucrătorilor, așa că puterea lor de contraatac e scăzută. În consecință, trebuie organizate punctele nodale ale activității — nu controlez tot sistemul de sănătate publică, dar dacă „ocup” zona de Terapie Intensivă, pot bloca întregul sistem, situație valabilă pentru orice sector de activitate. V-am spus toate astea ca să vedeți că așii din mâneca mea sunt teribil de mărunți. Ei nu sunt funcționali decât prin conlucrare cu angajații celorlalte sisteme, pentru că, altminteri, neoliberalismul ne-a pus cu spatele la perete, iar singura ieșire e… mai bine nu vă spun care e ieșirea!
R.Ş.: Au trecut patru luni de la apariţia celei mai recente cărţi ce vă poartă semnătura, Greva Păcătoşilor. A avut romanul priza pe care o aşteptaţi? O carte e şi o sursă de dezamăgiri? Există şi altfel de aşteptări, când publici o carte, în afară de un număr cât mai mare de cititori?
F.C.: Cred că e prematur să vorbesc despre priza acestui roman. Critica a fost flatantă, numărul cititorilor e mai mult decât acceptabil pentru o carte de volumul Grevei Păcătoșilor, iar cititorii înșiși mi-au dat semne bune. Cu toate astea, mă întreb: va avea această carte persistență? Răspunde ea unei necesități de lectură a publicului? E bine scrisă, aduce ceva nou? Subiectele abordate trezesc interes? Structura textului e prietenoasă? Cât din ce am scris reflectă ce am voit să spun? I-am transmis cititorului „emoție”, sau nu? Mă întreb toate astea pentru că, în opinia mea, un text nu funcționează decât dacă persistă în mentalul cititorilor (scuzați clișeul!). Nu cred în arta pentru specialiști, nu-mi ajunge să-mi spun c-am atins niște ținte artistice în Greva Păcătoșilor sau în alt text — cărțile nu există decât dacă oamenii și le amintesc.
R.Ş.: Mărturisiţi, într-un interviu recent, că de-a lungul carierei de scriitor — e vorba de scriitorul Sebastian A. Corn, pseudonimul dumneavoastră literar cu care aţi publicat romane SF — aţi crezut în stil, dar că de ceva timp v-aţi dat seama de faptul că povestea e cea importantă, nu stilul. Ce a produs acestă schimbare de perspectivă?
F.C.: Poate că n-am fost explicit — cel ce credea în stil era Florin Chirculescu dinainte de a fi publicat sub pseudonimul Sebastian A. Corn. Pe vremea aceea încasasem desantul Joyce, Faulkner, Gellu Naum, care picase în plin peste pasiunea mea pentru suprarealismul din artele vizuale ale începutului de secol XX. Îmi imaginam, așadar, că „incoerența controlată” poate fi un vehicol valid pentru literatură, astfel încât am scris două-trei romane pe care acum le consider ilizibile, dar care atunci mă făceau să-mi imaginez că gata, am găsit o nouă cale în proză… Mă simțeam de parc-aș fi fost fiul ocult al lui Tristan Tzara, Samuel Beckett și Mandryka, mă și vedeam în siajul lui Urmuz, eram fericit, avangarda literară se întorcea în România… Nu mi-am dat seama decât după mult timp că, spre deosebire de pictură, literatura obligă la un alt raport temporal cu lucrarea artistică — relația cu o pictură se consumă rapid, impactul se măsoară în secunde, minute, în timp ce nuvela și romanul te obligă la cel puțin câteva ore de concentrare… În plus, unde se regăsea emoția în experimentul literar? Eu am nevoie constant de emoție, așa că Sebastian A. Corn a dat de-azvârlita cu scrierile experimentale ale lui Florin Chirculescu și a încercat, sistematic, să dezechilibreze balanța stil/narațiune în favoarea narațiunii. De ce narațiunea? Pentru că narațiunea e ceea pe care ne-o amintim, pentru că narațiunea e cea care explicitează realitatea, pentru că e mai interesantă, mai subversivă, mai emoțională și pentru că e dusă înainte de personaje… De fapt, de vreo 10 ani încoace, personajele sunt cele ce mă bântuie cel mai mult, iar personajele sunt susținute de faptele lor, de dialog, de reacțiile lor, adică de narațiune, nu de descrieri directe. Prefer ca cititorul să „deducă” personajul din ceea ce face el, personajul, și nu din ceea ce aș fi tentat să-i bag pe gât cititorului, din dorința de a fi explicit. Dacă scriu că un personaj oarecare, fie el Liviu Dragnea, e așa și pe dincolo, n-o să țineți minte decât că e un ins cu mustață, cu păr grizonat, care se îngrașă progresiv și care zâmbește cu prea multă siguranță de sine. Dacă vă spun, în schimb, ce face Dragnea și cum reacționează într-o situație sau alta, că a lăcrimat la ieșirea de la DNA, sau că avea ochii micșorați, vulpești, când l-a propus pe premierul X, atunci o să am mai multe șanse să vă fac să-l țineți minte pe cel care cred eu că e Dragnea.
R.Ş.: V-a scos vreo carte dintr-o încurcătură, inclusiv dintr-una existenţială? Ori ficţiunea e ceva, realitatea se tratează cu alte „dispozitive”?
F.C.: Au fost texte care m-au dat peste cap, dar nu m-au scos din crize existențiale. Arta e o funcție omenească distinctă, nu are rol psihanalitic. Unor oameni le place să facă artă, iar altor oameni le place să aibă de-a face cu arta. Realitatea necesită alt tip de abordare, cu alte cuvinte nu mănânci ca să-ți stingi setea, deci nici artă nu faci ca să te împaci cu mediul înconjurător.
R.Ş.: Ce scriitori români contemporani aţi recomanda, fără să clipiţi, unor editori străini?
F.C.: Din păcate n-am apucat să citesc prea mulți scriitori români contemporani — vreau să spun că n-am o perspectivă serioasă, care să-mi permită să fac asemenea recomandări. Din ceea ce știu, i-aș recomanda pe Ernu, pe BAS, pe Mike Hăulică, pe Marian Truță, na, pe inși apropiați de ghetto-ul meu sufletesc… Dac-aș fi fost mare editor acum 60–80 de ani, însă, i-aș fi recomandat, fără dubii, pe Camil Petrescu și pe Petru Dumitriu. Știu, v-am dat un răspuns enervant, numai că eu încă nu mi-am rezolvat problemele cu Mateiu Caragiale, cu Panait Istrati (care, oricum, a fost tradus, dar în sens invers), cu Liviu Rebreanu sau cu Marin Preda, ca să mă pot băga în chestiuni de politică editorială contemporană.
R.Ş.: Ce credeţi că îi lipseşte literaturii române pentru a fi mai bine racordată la circuitele internaţionale?
F.C.: Poate o privire din afară, pentru a vedea ce merită povestit din realitatea noastră? Ce ne face specifici, ce ne e particular? Scriitorul e cel ce ar trebui să riște această privire, de parcă n-ar mai fi român o zi, o lună, un an, ca să obiectiveze subiecte, personaje valide, conflicte reale etc., pe care apoi ar trebui să le redea, redevenind român, pentru a-și circumscrie scriitura. Poate că aici ar fi o cale de bătut, cu condiția să nu fim encomiastici cu noi înșine. Pe lângă asta, ne-ar trebui un altfel de PR cultural: să nu uităm că trăim într-o limbă citită de prea puțini oameni, raportat la sutele de milioane de cititori potențiali worldwide, așa că cineva trebuie să joace cartea românească astfel încât ea să ajungă (dacă merită!) în mâna unora care, altfel, debușează instant în literatura engleză, franceză, spaniolă, germană, rusă… Bine-ar fi ca demersul ăsta să nu fie făcut pe criterii partizane, de prieteșug, de asociere ideologică, de șpriț etc… Pfuai, ați văzut în ce m-ați băgat, fir-ar să fie — de câtă vreme se poartă discuția asta? Am senzația că un racord către întrebarea dumneavoastră s-a lansat încă de pe vremea polemicii Maiorescu–Gherea, așa că mai bine tac: sunt sigur că alții au păreri mai pertinente. În fond, nu-s nici politician cultural, nici filolog, nici specialist în publicitate.
R.Ş.: Scrieţi la un roman despre Eminescu. Nu-i de colea să-l faci personaj pe cel mai important simbol al unei culturi… De unde şi până unde Mihai Eminescu?
F.C.: Eminescu e doar motivul romanului — altminteri, Solomonarul va fi o carte despre un ins din zilele noastre obsedat de Eminescu, ceea ce-mi permite o „călătorie” spre ceea ce cred eu că e notre poète national. De unde și până unde Eminescu? De ce ar fi cineva, care, culmea, e bancher și fost ministru, obsedat de Eminescu? De ce doresc să „prezint” un Eminescu necanonizat? Păi, Eminescu e România redusă la un singur om, iar problemele care-l măcinau sunt, fără glumă, totuna cu problemele noastre de azi… Ia să vedem: un ins lasă școala, fuge de acasă cu niște trupe de teatru, apoi studiază la Viena, la Berlin, are puncte de vedere naționalist-tradiționaliste remixate cu conservatorism și cu stângisme stângace, dacă mi-e permis, dar cu toate astea se bate cu liberalii cei „roșii”, criticând instituțiile create de ei (vezi articolele despre BNR și Eugeniu Carada, de pildă). Colac peste pupăză, Eminescu nu se ține de o linie partizană strictă — când e cazul, sare la gâtul unora de-ai lui și-i laudă pe anumiți liberali, fiindcă situația politică, și atunci ca și acum, pendula facil între doctrină și practică. În plus, Eminescu n-are liniște, știe că România se află „pe falia” intereselor geopolitice, are contacte bizare la Viena și la București, are prieteni evrei, dar are și poziții antisemite, are o relație destul de blurată cu Veronica Micle, e când curajos, când retractil… Noi facem din el doar un simbol, pentru că scria într-un fel anume și pentru că scria despre lucruri de dincolo de mentalul curent, dar uităm că Eminescu era un om viu, agitat, doldora de întrebări, animat de dubii de toate felurile, și că n-a scris doar poezie: jurnalismul lui e cumplit de pământean — nu prea am văzut „columniști” contemporani care să dea dovadă de probitatea lui profesională: poți să nu fii de acord cu el, dar n-o să-ți fie ușor nicicând să-l combați. La asta se adaugă faptul că Eminescu nu „locuia” într-un trup așa cum și-l imaginează, greșit, cei mai mulți: nu era slab și înalt, ba din contră, era scund, solid, înota foarte bine… Ne mai imaginăm noi că Eminescu era un visător rătăcit în România, care, când și când, făcea naveta între Iași și București — ei, bine, nu! Eminescu era, într-adevăr, un tip îngrozitor de deștept, un geniu, cum vreți să-i ziceți, dar nu era un aiurit, ba din contra: era teribil de ancorat în realitate și se lăsa agasat de cretini. Eminescu era românul cu o minte uriașă, angoasată de apartenența la un popor criticabil, dar pe care el, unul, îl iubea. Căuta, și el, o soluție la slăbiciunile noastre, ca noi toți — cum să nu încerci să-i redai zbaterea, cu atât mai mult cu cât problemele despre care scria seamănă al naibii de mult cu problemele noastre? Așadar, nu-mi trebuia decât o soluție literară care să-l lege trainic pe Eminescu de un bancher contemporan, ca să dau drumul textului… Soluția am găsit-o, are zeci de fire, așa că nu mai am de ales: o să scriu Solomonarul.