Un douămiist de cursă lungă: Adrian Marcu. L-am aşezat pe Adrian Marcu în promoţia douămiiştilor, după ce i-am citit un teanc de povestiri. Nu e povestitor, e jurnalist, este un excelent jurnalist, m-au prevenit prietenii. Şi: dar scrie roman. Aşteptam romanul domnului Marcu, eram sigur că e vorba de un romancier de cursă lungă. Îi citisem foiletoanele, în ziare, dar şi într-un volum întâmpinat cu elogii, odinioară, de Mircea Mihăieş. Zice domnul Mihăieş: „Spirit incisiv şi meditativ totodată, Adrian Marcu reuşeşte o sinteză de jurnalism din ce în ce mai rară în ziua de azi. Bun cunoscător al valorilor reale — culturale, sociale — autorul scrie din perspectiva cuiva situat la răscrucea tragică a generaţiilor şi a lumilor. Deşi foarte tânăr, Adrian Marcu are înţelepciunea aşeezată a unui experimentat om al cărţii care ştie să fie, totodată, un as al investigării necomplezente a realităţii imediate, adeseori prea primitivă şi prea brutală”. Volumul de care se ocupa Mircea Mihăieş de numea Sfârşit de capitol şi aduna articolele incisive ale lui Adrian Marcu. Erau scrise cu vreo 20 de ani în urmă. Ce s-a întâmplat cu proza meditativă a domnului Marcu, „după 20 de ani” ? E în sertar? În publicaţia pe care o conduce, apar, în fiecare număr, segmente. Şi proze scurte.
Fiecare dintre schiţe — fiecare pagină de proză scurtă sau ultrascurtă din „Banatul Azi” îşi poartă eroii de la minus infinitul unei istorii imposibile în lumea fericită a istoriilor posibile. Fericite. Din lumea abisală a războiului cu palate rarisime, descoperim persoanjele care îşi trăiesc, în locuri mirabile, anii. După războiul care putea să-i piardă. Un judecător nu vrea să-şi amintească de un moment rău al vieţii, când a condamnat un nevinovat. Ce-i de făcut? Să se sinucidă? Desigur, nu. Un om se întoarce „acasă”, în satul său, după ani. Nimic n-a rămas acum cu ştia el. Să rămână? Un om bogat, după ce a suit treptele gloriei personale, află că soţia îl înşală. Cu prietenii lui. Şi îi spune de ce. Cei doi se întorc în casa lor, în palatul lor, împăcaţi. Sau nu? Cititorul are datoria să prelungească el schiţa — să o integreze în romanul sau romanele sale.
Aştept cu nerăbdare romanul domnului Marcu. „Prozele scurte” camuflează romanul?
Sau romanele domnului Adrian Marcu?
Despre Adina Hornea odinioară, azi Adina Abruda. Spun „odinioară” fiindcă în urmă cu vreo 25 de ani speram că Adina (pe atunci Hornea) va deveni un important istoric literar. Sau critic literar. Poeziile aparţineau unei generaţii ofensive, încă nu douămiiste, poate optzeciste. Recunosc în acest volum tonul poeziilor de odinioară. Poate tonuri bacoviene: „Pe geam albe flori de gheaţă/ în suflet frig, răceală, ceaţă/ şi ninge parcă fără de sfârşit/ E totul alb, curat şi tandru/ în odaie busuioc şi oleandru/ Dar totu-i gheaţă, gheaţă, gheaţă!” (Gheaţă). Dincolo de barajul bacovian, descopăr mostre de „înfrigurare”. De „devorare” şi autodevorare: „Trăiesc numai din vise/ felină aprigă/ le devor/ fără cruţare/ din neantul adânc/ le pândesc/ la margini de stele/ diabolică, mă reped/ către ele/ le mănânc”. (Hrană) Şi, din nou, despre Poezie:
„E în ochii mei/groaza hăituirii/ dar mă avânt orbeşte înainte/ în genune întunescată/ se pare că demonii nopţii/ au semnele lor”. (Junghi)
Adina Hornea s-a retras şi din poezie, şi din critică, a devenit un excelent documentarist la Muzeul Revoluţiei şi mi-a adus poezii — nu foarte multe, dar îndeajuns pentru a alcătui un volum. O carte decuplată de modelele tradiţionale. Mai degrabă o carte a înstrăinării, a întunecării, a retragerii din această lume „rea” — a înfrigurării şi a minimalismului. Frigul, zăpezile, toamnele reci sunt termenii dominanţi, iar îngerii sunt… negri. Primăvara e inutilă, Luna râde ca o paiaţă. Despărţirile de poezia lumii „de azi”, despărţirea de poezie apar în câteva sintagme. „Mă doare sufletul”, „Delir” „Toamnă bună/ Toamnă rea/ Vino toamnă/ De mă ia”, dar şi „Crăciunul ne-aşteaptă”. Lângă poezia stingerii apar şi versuri ale speranţei — ale prevestirilor.
O carte care defineşte un poet de azi — o voce vie în literatura noastră.
