N-o fi Bogdăneștilor un Tigru cu șine de tramvai și nici Gh. Lazăr un Eufrat la patru benzi. Bineînțeles, nici Circumvalațiunii o Mesopotamie. Dar pe-aproape. De ce? Fiindcă cel puțin de la Leibnitz încoace trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Iar eu, de prin 2013 încoace. De când am revenit, după o scurtă perioadă studențească într-unul din I-uri, la umbra Complexului Favorit.
Firește, sunt de acord că la umbra marilor complexe nu crește nimic. Dar le-am văzut simțindu-se bine pe câteva: al lui Oedip, al lui Portnoy. Da, chiar așa!, cartea lui Philip Roth avea un pult pe care să fie citită. Până acum ceva timp, când — intuiți deja — barul- terasă de la Favorit a dispărut. Și, odată cu el, o lume. Una cu bune, cu rele, cu cățel, cu… țel. Cu viață. În locul lui e acum un magazin cu articole de uz casnic. Fără cel mai important produs de uz casnic — localul. O lume mai tristă, sărbătorindu-și depresia cu bere și cafea de la Profi, ici-colo. Mai are Tigru pește?
Pe „Eufrat”, un second-hand înflorea o dată, de două ori pe săptămână. Când se aducea marfă. Era centrul vieții de zi al unei străzi ticsite cu bănci comerciale și farmacii. Unde doamnele și domnișoarele, mai cu seamă, își trăiau visele. Ca marii exploratori. Îmi place să cred că rebotezau cu numele lor câte o cămașă Hugo Boss sau câte un jeans Lee Cooper — cum le spuneau băștinașii. Dar și el, magazinul, a reconstituit destinul localului de pe celălalt curs de tramvaie și mașini. Iar „hainele cu trecut și viitor” și-au dat mânecile cu oamenii cu petrecut și dureri de cap. O horă a izgonirii din Paradis.
Veți spune că sunt un nostalgic. Că trăiesc din amintiri. Că lumea nu poate rămâne pe loc. Că economia de piață are legile ei. Că nu se poate câștiga la infinit cu un mall spart, când avem, servit, un Iulius întreg. Că mai bine „Cartier” decât „de cartier”. Mai mult, veți spune, poate, că acestea nu sunt repere ale civilizației. Un bar de cartier și un magazin second-hand! Și aveți perfectă dreptate.
Dar dreptatea e și a celui care trece prin aceste locuri. Iar ceea ce vreau eu să spun aici nu e că asemenea locuri și localuri ar trebui declarate Monumente al Naturii Umane. Și, implicit, protejate prin lege. Dimpotrivă. Vreau să spun doar că Mesopotamia mea e mai puțin mănoasă (și) în acest decembrie. Fiindcă atât barul, cât și magazinul second-hand erau, și ele, locuri ale împlinirii viselor. Sigur, cash sau card! Și aș merge și mai departe: aici, lângă mine, unele miracole de Crăciun au rămas văduve. Văduve după Moș Crăciunii lor. Cei pe care și i-au permis.