Când rămânea singur, copilul vecinilor asculta discuri cu basme la pick-up. Tare, cu volumul la maxim. Sufrageriile noastre erau despărțite de un perete: nu de puține ori, tresăream speriat, chiar dacă aveam 16–17 ani pe atunci. Și lui i se întâmpla, de fiecare dată, însă, fiindcă știa poveștile și interpretarea lor pe de rost, se simțea în siguranță. Nu-i mai era urât.
Frumoasa și inteligenta Șeherezada trăise, după toate aparențele, cu spaima singurătății. Posibil, în adolescență, ca orice fată sortită dragostei, căsătoriei. Ea devine regină a Persiei, vindecându-l de neîncrederea în femei (tot o singurătate) pe regele Shahryar, într-o mie și una de nopți. În care-i spune povești, unele după altele, întrerupând, astfel, printr-un șir nesfârșit de întâmplări fantastice, moartea unui șir de fecioare. Pe care regele înșelat de soție le ucidea după prima și ultima noapte de dragoste.
Bătrânii noștri se refugiază și ei pe unde pot de frica singurătății. Mulți, în Timpul probabil, în Starea vremii. Nu de puține ori, le auzim vocile îngrijorate în telefon. Dacă suntem îmbrăcați bine? Dacă avem căldură sau aer condiționat? Dacă trebuie să ieșim din casă în data de … ? — sunt întrebările lor obișnuite. Pentru că e avertizare meteo sau cod galben, portocaliu, roșu. Cum? Nu ne uităm la vreme?! Sau, dacă da, n-am reținut nimic?!
Ieri-alaltăieri, un prieten îmi relata „cazul” unui miner sud-coreean disponibilizat. Cu o parte din cele 18 (sau câte or fi fost!) salarii compensatorii și cu destulă singurătate pe noptieră, șomerul își cumpără cărți și începe să citească; prinde gustul lecturii. Când banii de la stat se termină, se apucă să le povestească foștilor săi ortaci câte o carte. Îi face curioși cât să o cumpere de la el la suprapreț. Aplică, deci, o Taxă pe Poveste Adăugată. Afacerea crește, iar vechii săi colegi de abataj devin, la rândul lor, cititori-povestitori-vânzători. Şi angajaţii lui.
În Fahrenheit 451 (cca. 233 Celsius), temperatura de aprindere a hârtiei, romanul lui Ray Bradbury din 1953, ecranizat în 1966, e imaginată o societate ce repudiază cărțile. Bibliotecile sunt arse tocmai de către cei chemați să stingă focul: pompierii. La marginea acestei lumi, a orașului, un grup de oameni i se opune, memorând opere literare. Un om devine un titlu. Sau mai multe. Ei, însingurații, se transformă de bunăvoie în audiobook-uri, încercând să salveze ce se pierdea: cartea. Parabola scriitorului american a fost decodificată ca un avertisment, ca un strigăt împotriva cenzurii, însă el vorbea, cel puțin la început, despre o încercare de a verifica efectele divertismentului, ale televiziunii, ale mass-media, în general, asupra noastră. Concluzia: vina ne aparține.
Personal, n-am întâlnit un om care să nu iubească literatura, îndeosebi poezia… Să nu fi citit cândva, „mai de mult”, aproape zilnic. Să nu fi cumpărat cărți măcar de două ori pe săptămână, sau să nu fi călcat pragul unei biblioteci după un autor care ar trebui, desigur, reeditat, dacă n-a fost deja, pentru că, „de la o vreme”, nu mai avem timp, liniște, un pic de singurătate, bani… Noroc cu târgurile de carte, dar și ele parcă sunt programate mereu în perioade nepotrivite: înainte de salarii, de plata ratelor, de concedii. Și mai sunt și radioul, televizorul, telefonul celular, internetul, jocurile pe computer…
De fapt, cititorul nostru, și mă refer la Marele Cititor, Publicul, nu (mai?!) citește. S-a (cam) oprit. Pe când scriitorii, traducătorii, criticii, nu: trec din hârtie în spațiul virtual și invers, ca să o ia apoi de la capăt. Cu generoasa complicitate a editorilor, și tot mai puțin cu a librarilor, a bibliotecarilor. De parcă ar avea acea „ipocrizie bună”, care nu trebuie să se amestece cu „ipocrizia rea” a publicului. Dar cine nu-și dorește pagina lui într-o Carte albă a singurătății?!
În Timișoara, cu puțini ani în urmă, în Centru, între Piața Unirii și Catedrală, trecând prin Piețele Sfântul Gheorghe și Libertății, întâlneam opt librării. Acum, putem intra în patru. Sunt încă multe? Da, dacă ne comparăm cu Craiova, de pildă, în care, cu tot atâta timp în urmă, erau tot atâtea câte sunt în prezent: niciuna sau, ca să fiu precis, trei sferturi, numărând micul punct de vânzare (mai mult închis) de la Teatrul Național, Librăria Școlii (de fapt, o papetărie), și un spațiu infinitezimal susținut cu greu de un entuziast.
Și poate n-ar strica să lăsăm lumea din Fahrenheit să se instaureze pe deplin. Să se aștearnă peste lumea noastră sufocată de spaime. Peste orașul nostru. Copilul ar putea fi, atunci, Harap-Alb, Șeherezada, Depozitul Legal al Bibliotecii Naționale, iar bătrânii, Pastelurile lui Alecsandri. Dar ce titlu ar putea fi minerul în această margine a orașului?! O poveste de succes?! Sau Studiu de fezabilitate pentru centura Timișoarei?! Sau amândouă?!