Una dintre cele mai emoționante clipe petrecute la Roma a fost vizitarea Carcerei Mamertine.
Aflată pe Capitoliu, Carcera Mamertina este o temniță sinistră săpată în stâncă; în fapt, o gaură în pământ, neagră și umedă. Acolo erau ținuți cei care erau considerați dușmani de moarte ai Imperiului și „slavei” sale, conducători de popoare ori mișcări, cărora Imperiul le hotărâse exterminarea și care urmau a fi executați. Acolo au fost ținuți, în vremea lui Nero, Sfinții Petru și Pavel și din acea carceră au plecat amândoi în Rai.
Despre cele îndurate găsim vești în Epistola a doua către Timotei, a Sfântului Pavel. Astfel, aflăm că cei mai mulți se fereau de El. Aceasta, datorită faptului că cei ținuți în Carcera Mamertina erau considerați criminali de drept comun foarte periculoși. Tot din aceeași epistolă deslușim de ce Sfântul Pavel își cerea „mantaua” uitată la Troia. În carceră, bătrân și bolnav, el nu se putea încălzi și, mai ales, nu putea să se apere de umezeala permanentă. Lângă intrarea în carceră se mai poate vedea locul din stânca de care a fost izbit capul Sfântului Petru. În legătură cu aceasta se poate face următoarea observație: s-a tot repetat că Imperiul Roman a fost doborât de creștinism. Este o afirmație adevărată, dar care se cuvine privită nuanțat.
În toate epistolele lor, Apostolii au îndemnat la supunere civică și la viață în pace.
Creștinii au fost acuzați de la bun început de cele mai absurde lucruri cu putință. Instigarea contra lor a fost începută și menținută de conducerea iudaismului rabinic. Despre acest fapt ne vorbesc Faptele Apostolilor, Eusebius în Istoria Bisericii și Josephus Flavius.
„Secta” Nazarinenilor (cum erau numiți de către iudaismul rabinic creștinii) era acuzată de cele mai absurde lucruri: îndemn la răscoală, nesupunere, cannibalism etc. Sfântul Pavel este numit, „fruntaș” și agitator. (Asupra pericolului pe care o asemenea atitudine nebună o reprezenta avertiza însuși Gamaliel, cea mai de seama autoritate scolastică a iudaismului rabinic al vremii (Faptele Apostolilor, 24). „Și acum, vă zic vouă: nu vă legați de oamenii aceștia și lăsați-i în pace, căci, dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veți putea să îi nimiciți; ca nu cumva să vă aflați și luptători împotriva lui Dumnezeu.”
Instigate permanent, autoritățile romane au putut fi convinse să înceapă persecuția contra creștinilor. După ce a început persecuția, din trufia nebună a puterii, Imperiul nu a mai dat înapoi, nu a putut recunoaște că face o greșeală. (Iar această trufie dementă a tuturor imperiilor, incapacitatea de a admite propriile greșeli, rămâne cauza căderii lor.)
În aceste condiții creștinismul, mai degrabă indirect, prin contrast, a expus defectele sistemice ale Imperiului, contradicțiile lui interne. Iar, apoi, iuțirea prigoanei contra unor oameni care erau recunoscuți pentru bună purtare a schimbat opinia publică în favoarea lor și împotriva autorităților.
Persecuțiile au avut efect contrar pentru Imperiu. Autoritatea lui morală s-a prăbușit, cultul oficial a ajuns batjocură și hidoșenia aparatului represiv a condamnat Imperiul la moarte în rușine. Ce se întâmplase era cel mai mare miracol: oamenii se preschimbaseră, din robi ai păcatului deveniseră supuși ai lui Iisus. Iar despre ce efect au avut persecuțiile și despre modul în care creștinismul a învins Imperiul, ne arată una dintre cele mai emoționante moment din acea vreme a vărsării de sânge nevinovat.
Centurionul care avea comandă Carcerii Mamertine — numele lui era Martinian — s-a convertit la creștinism și, ulterior, a murit mărturisindu-l pe Hristos. Ne putem lesne imagina ce va fi fost acel om în cariera lui militară, ce fel de obediență totală va fi avut pentru „sistem” și regulile lui militare . Acel om a văzut cu adevărat Lumina cerească în cei pe care îi păzea în cea mai sinistră și mai vestită carceră a Romei. De la torționar și reprezentant al torționarilor, el a trecut, fără șovăială, în rândul celor persecutați și a mărturisit cu sânge credința dobândită, iar prin aceasta, după făgăduința celor pe care îi ținuse în pază, dobândea viață veșnică.
Este aceasta ilustrarea perfectă a puterii lui Hristos. Este puterea care-l „întoarce” pe om (înfăptuiește ceea ce grecii numesc „metanoia” (pe românește, pocăință) și crează omul nou, liber față de păcat. Această preschimbare a omului „vechi” în om „nou” este de fapt cel mai mare miracol. Căci este mai lesne lui Dumnezeu să înfăptuiască schimbare în ordinea lucrurilor neansuflețite, care sunt, necondiționat, în puterea Lui, fără limita, dar omul este înzestrat cu liberă voie, puterea de a alege între bine și rău.
Convertirea centurionului Martinian o asemenea minune a fost. Convertirea lui a însemnat că, în fapt, creștinismul biruise.
Alexandru Nemoianu
Istoric, The American Heritage Center