„N-aveți, domn’e, propensiune pentru democrație. Vorbiți mult și faceți, îndeobște, puțin. Serios, nu știu ce se întâmplă cu voi. Uneori am senzația că vă lipsește o doagă, că sunteți nebuni de legat de nu vă iasă mai nimic ca lumea. Trăiți într-o țară care are cam tot ce-i trebuie la îndemână, dar vă plângeți tot timpul de lipsuri și nereușite. Alții, nu voi, sunt întotdeauna vinovați pentru eschivele și meschinăriile în care băltiți. Aveți vârfuri, oameni mustind de talent, dar, când e vorba să acționați unitar, colectivist, dacă preferați, vă prăbușiți într-un munte de defetism ca mai toți balcanicii.”

Omul din fața mea a lucrat câteva decenii la Ambasada Canadei, câțiva ani sub România lui Ceaușescu, iar restul, mult mai mulți, în democrația post-decembristă. Nu-l voi numi, din motive lesne de înțeles, câtă vreme zicerile sale nu au cum să fie măgulitoare pentru bunii români de dreapta, de la stânga ori de pe la extreme.

„V-am studiat destul de bine, în toți anii aceștia, vă cunosc în detaliu istoria, mai ales că prima mea profesie a fost tocmai predarea istoriei universale, la o mică școală din Ontario, acum mulți ani. Uite, de pildă, principii voștri, voievozii, m-au pus mereu pe gânduri. Destui dintre ei, ca, de pildă, Mihai Viteazul, Cuza, au fost oameni de stat remarcabili, în termenii politici de azi. Felul în care au sfârșit cei doi, ca să mă limitez doar la ei, să n-o iau de la Ana la Caiafa prin istorie, cum se spune, m-a pus pe gânduri. Nu faptul că au fost trădați, lăsați de izbeliște chiar de oamenii de lângă ei, m-a mișcat foarte tare, deoarece știm cu toții că trădarea a fost un vector al evoluției omului, un vehicul omniprezent în istoria umanității în general. Ci maniera în care au fost eliminați, fără pic de remușcare, de respect, în special în cazul lui Cuza, un om care a luminat scurt și flamboaiant istoria voastră modernă, mi s-a părut o reflexie în oglindă a felului în care românii își sabotează propriile vieți.”

I-am spus că, dacă în privința lui Mihai Viteazul aș remarca, firește, faptul că a unit pentru prima dată în istorie țările românești într-una singură, sfârșind apoi cu capul desprins de trup pe un câmp oarecare, părăsit, într-adevăr, de foștii companioni de luptă, în ce-l privește pe Cuza, avea tot dreptul să fie mișcat de felul în care a trebuit să părăsească nu doar puterea, ci țara însăși. Omul care a pornit primele mari reforme de natură democratică, care a înființat o universitate, a fost alungat într-o noapte, ca un biet borfaș, peste granițele țării sale și nu i s-a mai permis niciodată, până la sfârșitul vieții, să revină acasă, ca simplă persoană privată, așa cum ceruse, în repetate rânduri.

„Asta ca să nu mai amintesc cum ați scăpat de Ceaușescu, de felul în care Iliescu și apropiații săi l-au judecat, chipurile, și apoi de felul oribil în care l-au omorât pe el și pe soția lui. Parcă erați în vremea lui Danton și Robespierre, când ideea de masacru devenise o formă de trăire plenară a Revoluției!”

Diplomatul a tras o gură bună din scotch-ul vechi de 12 ani, care trona pe masa noastră, apoi a tăcut o vreme.

„În fine, nu vreau să vă judec mai mult decât e cazul, în fond fiecare popor își are propriile schelete ascunse pe undeva, propriii demoni care nu-i dau pace, din când în când. Dar, pentru că am trăit atâția ani printre voi, mă necăjește, sincer, plăcerea de a încremeni în proiecte rar duse la capăt și, poate mai mult decât orice, autodemolarea pe care o practicați cu zâmbetul pe buze!”

M-am abținut, cu greu, să-i amintesc, cuvintele spuse cu un teribil năduf de Caragiale, în clipa în care a hotărât că nu mai e rost de trăit prin patria natală:

„Nu mai pot trăi aici, e prea grea duhoarea!”

M-am gândit că ar fi fost, totuși, prea mult, pentru diplomatul canadian, să mai rețină și aceste vorbe ale genialului dramaturg, cu doar o zi înainte de a-și lua, și el, zborul din frumoasa noastră patrie…