Ce facem în această nouă eră a post-adevărului, când cetăţenii care credeau în democraţia tradiţională devin apatici, se retrag din sfera publică, nu se mai implică prin vot sau prin dezbatere? Mai e posibil contractul social când până şi protestele sunt ridiculizate şi aruncate în derizoriu de oamenii puterii? Mai vorbim despre democraţie? Răspunsurile la astfel de întrebări s-au putut afla în cadrul celei mai recente conferinţe anuale de ştiinţe politice, organizată recent la Universitatea de Vest din Timişoara.
A intrat în tradiţia universitară timişoreană ca în luna martie să fie organizată în Timişoara conferinţa Facultăţii de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării din cadrul Universităţii de Vest. Sub titlul „Ideologii, valori şi comportamente politice în Europa Centrală şi de Est”, ediţia din acest an (XV) a marcat o mare diversitate a temelor, cercetătorilor şi zonelor de provenienţă ale acestora, opt ţări fiind reprezentate în panelurile evenimentului (Albania, Austria, Cehia, Moldova, Polonia, Serbia, Ungaria, şi România), o diversitate mai mare decât în precedentele ediţii, notă evidentă pentru consolidarea prestigiului Şcolii de ştiinţe politice de la Timişoara.
În sesiunea de deschidere a conferinţei, prima prezentare plenară a unei lucrări a fost susţinută de András Bozóki, profesor de ştiinţe politice la CEU, preşedinte al Comitetului pentru Științe Politice din Academia de Științe a Ungariei şi fost preşedinte al Asociaţiei de Ştiinţe Politice din Ungaria.
Profesorul Bozóki a desfăşurat iniţial o listă de atribute ale regimurilor politice non-democratice cu tendinţe de autocraţie. Definirea universului de referinţă pentru noţiunea de regim hibrid este, de fapt, un etaj conceptual cheie pentru înţelegerea modului în care realitatea este cuprinsă în teorie. Cei mai întâlniţi termeni cu ajutorul cătora se descrie un regim hibrid subliniază tendinţele principale observabile în sistemele politice care se îndepărtează de democraţia tradiţională. Deficitul de democraţie este accentuat prin termeni precum: semi-democraţie, democradura, democraţie delegativă, iliberalism, democraţie defectivă, democraţie ghidată sau manageriată, democraţie suveranistă, democraţie populară sau democraţie implicită. Iar aceşti termeni fac trimitere la caracteristici ale unor regimuri de democraţie mixtă, apropiate fie de autoritarismul electoralist sau competitiv, fie chiar de autocraţia liberală ori statul mafiot.
Pentru că e imposibil să nu sesizăm asemănări cu tendinţele populiste şi autoritariste din politica românească, încă de la această primă listă de caracteristici ale regimurilor hibride merită precizat faptul că profesorul Bozóki nu a făcut trimiteri la manifestările puterii din România, însă sensul discuţiei despre tendinţele non-democratice contemporane, cu exemplificări din Ungaria, Polonia, Rusia sau Turcia, a oferit un inventar interpretativ aplicabil şi pentru regimul cu tendinţe para-ideologice şi non-democratice de curând instalat la Bucureşti.
Aceste noi (şi chiar şi mai vechi) tipuri de regimuri politice sunt spaţii ale unui joc politic variabil, fară reguli strict democratice. Într-un astfel de regim civil (căci autoritarismele se pot exprima şi prin militarisme), instituţiile democraţiei formale nu dispar, chiar sunt folosite de către actorii politici pentru a ajunge la putere. Ajunşi la putere pe cale democratică, ei împing însă regulile până la extrema în care instituţiile de stat devin instrumente ale abuzului şi ale obţinerii unui avantaj politic net în comparaţie cu oponenţii. Aici e mai mult decât evidentă trimiterea la caracterul specific al regimului Putin.
Vorbim despre regimuri competitive, căci partidele de opoziţie apelează la instituţii democratice pentru a contesta puterea, dar nu despre regimuri democratice, din cauză că jocul este profund inegal, actorii puterii având mult mai multe mijloace în comparaţie cu opoziţia, asftel încât jocul este competitiv, însă este inechitabil.
Transformarea regimurilor democratice în regimuri hibride parecurge două etape, spune profesorul Bozóki. Prima etapă este a deconsolidării regulilor democraţiei, în care se recunosc câteva expresii de incipiente ale autoritarismului: falsul consens, iluzia stabilităţii, golirea spiritului instituţiilor, apariţia practicilor informale (normele politice nescrise şi subterane), reduccere forţată a democraţiei strict la multipartidism, decăderea economică şi inegalităţile, eşecul reformelor, anti-elitismul, antiliberalismul şi inti-intelectualismul, paternalismul, apariţia organizaţiilor paramilitare şi chiar atenuarea gravă a demarcaţiei dintre partid şi stat (la noi se vorbeşte direct despre partidul-stat). În cea de-a doua etapă a formării regimului hibrid se accentuează slăbirea din interior a democraţiei de tip liberal, un proces asociat cu expresii sau trăsături marcante ale vieţii politce în care se regăsesc fomule de tipul: lovitură de stat constituţională, decăderea regulilor legale, reducerea independenţei instituţiilor, limitarea libertăţilor presei şi a celor religioase, reorganizarea regulilor electorale pentru avantajarea partidului de la putere, legalismul discriminatoriu şi justiţia neechitabilă, obstrucţionarea economică şi politică prin parazitarea instituţiilor de către familia politică de la putere (la noi se vorbeşte direct despre politizarea instituţiilor).
Cazul liderului venezuelean Hugo Chavez este tipic pentru procesul de decădere a democraţiei. Ales democratic ca preşedinte, acesta a atacat apoi dur clasa politică (acuzând-o de corupţie, da), a oprit bicameralismul parlamentar, reconstruind sistemul electoral şi înfiinţând legislatura unicamerală, cu toată puterea concentrată cât mai bine în mâinile sale. Pentru ca să producă această serie de transformări politice de sistem, Chavez s-a legitimat public prin suportul popular de masă, dar a şi redus posibilitatea de exprimare a opoziţiei, a utilizat abuziv aparatul de stat şi a eliminat responsabilitatea democratică. Ideologia lui s-a format mozaicat prin apelul la idei neomogene din doctrina revoluţionară a lui Bolivar, dar şi la principii socialiste ori de doctrină democratic-populară, formând un amestec ideologic personalizat pe lider, mai mult o oglindă a temperamentului şi voinţei liderului şi mai puţin set doctrinar clasic.
Debutând prin alegeri democratice, avansând apoi spre deficitul de democraţie, regimul hibrid se consacră prin acest accent non-ideologic (sau prin absenţa unei ideologii tradiţionale), adunând într-un mozaic pseudo-doctinar mai multe alegeri politice neomogene, aproape contrastante şi antagonice, asemenea unui înveliş de petice a cărui scop este de a acoperi golul de democraţie. Aceste componente para-ideologice ale mozaicului pot lua forma naţionalismului populist (aşa cum avansează şi azi regimul de la noi), darwinismului social, anticomunismului şi antiliberalismului, abuzului revoluţionar (în care voinţa populară justifică suspendarea aplicării legii), economiei neortodoxe (cu reguli provenite din fuziunea naţionalismului cu neoliberalismul, precum este acum în Ungaria), hagemonismului patriarhalist (dictaturii de catifea a paternalismului, hiper-familismului, dublate de caracter religios, precum în Turcia sau Rusia). Ansamblul ideologic al regimurilor hibride afirmă democraţia liderului hegemonic, suveranismul şi constituţionalismul politic, iar forma pe care o iau aceste mixaje ideologice în practicile politice este una dominată de centralism, clientelism, oportunism, totul pentru menţinerea la putere, echivalând cu sfârşitul inevitabil al ideologiei în sens clasic. Orice asemănări cu realităţile de azi din politica românească sunt absolut neîntâmplătoare.