În continuarea celor despre care scriam în săptămâna precedentă, în rândurile care urmează, vă voi spune câte ceva despre condițiile foarte stricte în prezența cărora va putea fi, totuși, instituționalizat – și nu impus! – certificatul verde. Arătam în articolul trecut că acest certificat verde nu este altceva decât un act administrativ unilateral cu caracter individual, pe care îl pot obține doar cei vaccinați împotriva virusului SARS-COV-2 sau cei care au avut „norocul” de a se infecta cu acest virus și de a dobândi astfel imunitatea naturală pentru maladia COVID-19.
Principial, instituirea acestui certificat ar trebui să se integreze într-un ansamblu coerent de măsuri – cu caracter excepțional – având capacitatea de a combate răspândirea infecției cu virusul mai sus amintit. Am scris excepțional, pentru că o epidemie este un fenomen cu caracter excepțional, a cărui apariție se produce la intervale de timp mai mult sau mai puțin îndelungate, fără să respecte un model matematic-probabilistic foarte ușor de intuit. Practic, aceste epidemii pot fi prognozate cu aceeași acuratețe cu care poate fi anticipată producerea unui cutremur, într-o zona care nu are un istoric seismic relevant. Prin urmare, dacă o epidemie este un eveniment cu caracter excepțional (în cel mai juridic sens cu putință), atunci și măsurile restrictive de libertate trebuie să aibă același caracter excepțional. Din punct de vedere juridic, excepționalitatea implică temporalitatea, proporționalitatea și necesitatea.
Instituirea cu caracter permanent a unui certificat verde este o măsură legislativă neconstituțională. Actorii vieții noastre publice care vorbesc despre permanentizarea certificatului verde fie nu sunt juriști, fie – dacă sunt – nu prea au învățat carte sau pur și simplu sunt de rea-credință. Unui oarecare ministru sau unui oarecare secretar de stat, fără o pregătire juridică serioasă, nu i se poate pretinde să înțeleagă că, în numele sănătății publice, dar în afara prezenței unor condiții obiectivate preenunțate, respectiv prestabilite de lege, nu poate fi restrâns în mod permanent exercițiul drepturilor și al libertăților fundamentale. De pildă, poate fi instituită obligativitatea prezentării certificatului verde la intrarea în anumite spații destinate publicului, însă numai dacă procentul de infectare la nivelul populației unei anumite zone determinate (așa cum este cazul unei unități administrativ-teritoriale) depășește, spre pildă, 2‰.
Procentul propriu-zis la care, eventual, se va opri legiuitorul poate fi discutat, nu însă și nivelul minim de la care prezentarea certificatului verde devine obligatorie, algoritmul oricând verificabil al stabilirii acestui nivel minim și instituția publică chemată, în condiții de exclusivă comăpetență, să-l calculeze și să-l aducă la cunoștința publicului, elemente care trebuie stabilite prin legea de instituire a acestui certificat verde. Imediat ce procentul de infectare scade sub nivelul minim prestabilit prin lege, obligativitatea prezentării certificatului verde încetează automat, fără ca pentru liberalizarea vieții cotidiene a cetățenilor să mai fie necesară adoptarea unor acte administrative. Exercițiul drepturilor și a libertăților fundamentale nu poate fi restrâns decât prin lege și, sub nicio formă, prin acte administrative emise în exercitarea unei puteri executive discreționare. În această logică, este evident faptul că măsura instituirii obligativității prezentării certificatului verde pentru intrarea în anumite spații destinate publicului, nu poate avea decât caracter temporar.
Aceeași măsură a instituirii obligativității certificatului verde trebuie să fie și proporțională. Caracterul proporțional al unei măsuri statale – care poate fi dispusă și printr-o lege de instituire a certificatului verde – este satisfăcut numai în prezența a trei condiții: (i) ca autoritatea publică să evalueze, în prealabil, nevoile de interes public pe care o asemenea măsură va fi capabilă să le satisfacă, dar și riscurile social-economice pe care ea le poate genera; (ii) ca măsura dispusă să aibă capacitatea de a conserva și, la nevoie, de a recupera ordinea publică, noțiune care o circumscrie și pe aceea de sănătate publică, foarte importantă în contextul epidemic de care legiuitorul înțelege să se prevaleze; (iii) ca măsura chiar temporară a instituirii obligativității certificatului verde, să nu îi lipsească pe particulari de exercițiul acelor drepturi prin care ei își asigură supraviețuirea, așa cum este cazul dreptului la muncă sau la asistență medicală obligatorie.
În sfârșit, măsura instituirii obligativității certificatului verde trebuie să satisfacă și condiția necesității într-o societate democratică. În spatele unei asemenea măsuri nu ar trebui să se găsească altceva decât intenția autorităților publice de a combate răspândirea bolii contagioase obiect al epidemiei de COVID-19. Din această perspectivă, lucrurile sunt (sau ar trebui să fie) foarte clare: legea nu poate institui obligativitatea deținerii certificatului verde de către toate acele persoane, pentru care a fost astfel impusă, în mod indirect, obligativitatea vaccinării sau pentru cele care, joc al hazardului, s-au infectat și au dobândit imunitate naturală; legea poate institui doar obligativitatea prezentării certificatului verde numai pentru acele persoane care doresc să pătrundă în interiorul unor spații destinate publicului. Sper ca nuanțele să fie înțelese!
Cel care preferă să muncească, să studieze sau să-și achiziționeze cele necesare „de acasă” (pentru că tehnologia îi permite toate acestea!) nu poate fi obligat să dețină un certificat verde. Pur și simplu, un astfel de cetățean a ales o viață izolată în locul unei vieți publice, asumându-și toate riscurile aferente statutului asumat, dar încetând totodată să mai fie un pericol pentru semenii săi, prin însăși absența sa din spațiile publice. Iar autorităților publice nu le este îngăduit nici să-l pedepsească și nici să-l judece pe un astfel de cetățean pentru alegerea pe care el a făcut-o, în condițiile în care art. 26 alin. (2) din Constituția României stabilește ritos faptul că „persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”.
Mi-a placut articolul, multumesc pentru informatie!
Felicitari pentru articol!