„Domnule, vine sau nu Apocalipsa?”

Întrebarea mi-a trecut razant pe la urechea dreaptă, seara trecută, în timp ce pedalam, alături de fiică-mea, pe o stradă, nu tocmai aglomerată, din frumosul nostru oraș. Era seară și era cald cât să-ți pierzi bruma de bună dispoziție rămasă prin cămările sufletelor noastre de orășeni de proximă Capitală Europeană a Culturii.

În goana bicicletei, ca să zic așa, am prins și replica celuilalt bărbat, vecin de casă cu primul. „Vine cât de curând, n-avea grijă, dragă domnule! Norocul nostru e că, fiind trecuți de 70 de ani, ne vom căra dincolo înainte de a ne face una cu pământul”. Prin minte mi-a trecut rapid să le răspund: „care pământ, domnilor, că nu va mai exista picior de pământ în clipa pogorârii apocalipsei peste noi”. Nu am făcut-o, gândindu-mă că aș fi băgat-o în sperieți pe Miruna dacă ar fi auzit și înțeles spaimele milenariste ale celor doi bătrânei din vechiul și, încă, liniștitul, Cartier Fabric.

Mai târziu, părăsind duioasa și calma locuire a cartierului pomenit, unde încă domină casele simple, dar trainice ale nemților plecați demult în Germania, și ajungând acasă, mi-am spus că bătrâneii cu pricina nu erau cu totul în eroare. Și nici măcar prea departe de adevăr. Nu-i vorbă, Apocalipsa lui Ioan nu e, realmente, iminentă, în pofida semnelor tot mai numeroase că pământul și lumea care-l populează nu se îndreaptă spre fericire și nici spre împăcarea sufletelor.

S-au dus vremurile când prorocii de rit nou, ca alde Fukuyama sau Pascal Bruckner (ultimul, mă refer la cel de acum trei decenii, nu la cel de azi, mult mai prețuit, de mine, cel puțin) ne încălzeau inimile cu virtuțile noului paradis libertin și ultra-democratic ce urma să se producă pe tot pământul, odată cu prăbușirea comunismului.

Fukuyama a dat-o rău în bară, în timp ce filosoful parizian și-a revenit rapid din euforia dărâmării Zidului Berlinului și a redevenit spiritul echilibrat, savuros și, cum altfel, deplin cartezian, care ne încântă cu cărțile scrise în anii recenți.

Dar, ca să dăm Cezarului ce e al Cezarului, cum Dumnezeu să nu aibă și cei doi locuitori ai Fabricului dreptatea lor, când, lăsând deoparte Apocalipsa, felul în care se petrec zilnic lucrurile cu lumea noastră pare a fi zămislit de mintea unui nebun cu acte în regulă! Să le luăm pe rând, ca dovadă că manifestările de țicneală și proastă viețuire devin tot mai numeroase.

Primul ar fi războiul declanșat de Putin acum patru luni în Ucraina, o conflagrație odioasă, ce a produs deja peste 80.000 de morți, la o primă strigare, și care nu pare a fi, câtuși de puțin, la final. Dimpotrivă, unii experți militari onorabili ne asigură că acesta va mai dura cel puțin un an sau doi. Între timp, lumea sărăcește văzând cu ochii, câtă vreme rușii și ucrainenii produc jumătate din grâul și porumbul global, iar prețul petrolului și cel al gazului sunt pe cale să bată la ușile Iadului! Tot ca urmare a acestui război de tip medieval, prin proporțiile masacrelor produse de armata aparent în derivă a lui Putin, inflația a atins niveluri nemaiîntâlnite în Europa de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Totul sporește în jurul nostru, de la prețul alimentelor, al cărților, al hainelor, până la cotația banalei, mă scuzați!, hârtii igienice.

Ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, blestemul Gretei, fata suedeză de care ne-am cam săturat destui dintre noi, nu ne lasă să ne dormim nici măcar nopțile. Căldurile abrutizante din ultimele zile, prăbușirile ghețarilor peste bieții turiști din munții italieni, incendiile pe cale să facă din nou ravagii prin Sudul Europei sunt, toate, semne că pământul acesta nu ne prea mai rabdă.

O fi la mijloc mâna Apocalipsei sau sunt doar avertismentele încă benigne ale unui Dumnezeu tot mai plictisit de noi, cert este că, privind înapoi fără pic de mânie, precum tinerii englezi furioși din anii ’60, ceva, undeva, stă să plesnească. A, și am uitat de pandemie!

Cică, prin septembrie, ne va vizita din nou, asta ca să fie tabloul apocaliptic complet…