Psihologia colectivă a poporului român este una foarte greu de pătruns. El trece cu ușurință — ba chiar cu o oarecare ușurătate — de la agonie la extaz, de la dragoste la ură și, mai apoi, la indiferență, dar și de la speranțe la iluzii și, ulterior, la dezamăgiri. Sentimentele românilor nu sunt niciodată echilibrate. Ei iubesc până la idolatrie și detestă până la blestem. Obligatoriu, pentru români, realitatea socială este, întotdeauna, rezultatul unor aranjamente în construirea cărora ei nu au avut niciun rol și, implicit, nicio vină. Nu vei găsi în mentalul colectiv al acestui popor niciun gram de cultură organizațională și nicio fărâmă de respect pentru ordinea specifică unui sistem juridic și instituțional bine conturat. Pe scurt, românii relativizează aproape totul: stat, comunitate, autoritate, instituții, identitate sau convingeri. Culorile tari îi displac, iar convingerile ferme și definitive îi trezesc angoase.
În ilustrarea celor de mai sus, este suficient să navigăm pe o oarecare platformă de socializare. Cred că, în ultimii ani, nimic nu i-a divizat mai mult pe români decât „contrele”, „mișto-ul” și „bășcălia” de pe facebook. Pe o astfel de platformă, tematica este foarte diversă și, prin aceasta, foarte atractivă. Este aproape imposibil să nu te poți „lipi” de vreun subiect în care să poți să-ți dai și tu cu părerea. Că e vorba despre sistemul național de sănătate ori de educație, de criza economică sau de cea sanitară ori de niște evenimente internaționale mai mult sau mai puțin dramatice, de „un ceva” te poți agăța și le poți spune altora ceea ce tu crezi despre subiectul în care te-ai băgat. Competența este și rămâne irelevantă. Această situație spune foarte multe lucruri despre felul de a fi al românilor. Mulți dintre ei nu se pricep la nimic, dar simt o nevoie aproape dureroasă să-și dea cu părerea, să critice ori să obiecteze. În acest context, românii iubesc sau urăsc partizan, după cum cei cu care au intrat în discuții — că de dialog nu poate fi decât arareori vorba — sunt dispuși să le accepte sau nu ideile fluturate.
O astfel de psihologie colectivă nu poate duce la nimic bun. Solidaritatea este exclusă, ambiguitatea este posibilă, iar trădarea este acceptabilă. Orice partid politic din România nu este altceva decât o reproducere „la scară” a felului de a fi al poporului român. Înțelegerile oculte între „adversarii” scenei noastre politice, în disprețul interesului național, complicitățile, abandonurile, sentimentele schimbătoare, toleranța lipsită de principialitate ori pactizarea cu dușmanul de ieri sunt doar câteva dintre ingredientele din care se construiește profilul psiho-social al poporului român. Dramatic e că un astfel de profil este, cel mai probabil, unul perdant. Uitați-vă la școala românească, fie ea primară, generală, medie sau superioară. Într-o manieră de cele mai multe ori foarte zgomotoasă, tot românul pretinde calitate, sub rezerva ca nu cumva, în numele calității clamate, să nu-i rămână corigent ori să nu rateze vreo sesiune propriul copil. Băltește țara în doctorate plagiate sau de proastă calitate, dar niciun român nu este dispus să iasă în stradă spre a împiedica adoptarea unui proiect de lege — ajuns, în aceste zile, în dezbatere parlamentară — prin care doctoratele susținute până în anul 2011 nu vor mai putea fi supuse niciunui fel de verificare. Motivul invocat de inițiatorul acestui proiect de lege (actualul ministru al Educației Naționale) este ilustrativ pentru felul de a fi al românilor: „nu trebuie făcută arheologie în privința plagiatelor”. Obsesia românilor pentru ocolirea „arheologiei” — mai ales în cercetarea istoriei lor relativ recente — este definitorie în înțelegerea psihologiei colective a poporului român. Acest popor a fost și a rămas dezinteresat de „arheologia” evenimentelor din decembrie 1989, chit că acestea l-au scos din latrina „democrației populare” și l-au împins în brațele mult prea puțin cunoscutei „democrații liberale”. Consecvent cu el însuși, același popor român a evitat să scoată la lumină „arheologia” securității represive a Republicii Socialiste România și i s-a părut plictisitoare și, deci, inutilă „arheologia” multiplelor „mineriade”, deși aceste evenimente i-au ținut pe compatrioții mei în afara orbitei Europei civilizate timp de foarte mulți ani. Sunt ferm convins că nici „arheologia” financiară a pandemiei de coronavirus, solemn încheiată la 8 martie 2022 — după circa doi ani de batjocură la adresa drepturilor și a libertăților noastre —, nu se va constitui într-un subiect de interes pentru poporul român.
Marcat de un profil psiho-social nesănătos și, implicit, de o moralitate colectivă îndoielnică, pare că pentru poporul român nu mai e nimic de făcut. Bolile grave — și, mai ales, cele ale sufletului — pretind tratamente agresive. Sărăcia categorică, perspectiva războiului sau chinuitoarea nesiguranță pentru propria existență ori pentru a celor foarte apropiați s-ar putea să nu ajungă pentru corecția conaționalilor mei. Onestitatea, demnitatea și iubirea autentică, dezinteresată și netrâmbițată a patriei și a conaționalilor corespund unei stări de sănătate socială pe care românii nu au cunoscut-o niciodată în istoria lor. Pentru acest neam, lipsa tradițiilor autentic democratice a atras și o lipsă a sănătății morale. Iar aceasta din urmă se dobândește și se păstrează cu sacrificii, înlocuind combinațiile de tot felul cu munca serioasă și consecventă, pălăvrăgeala cu acțiunea civică și slugărnicia cu demnitatea celui care, la sfârșitul fiecărei zile, interiorizează utilitatea sa socială, respectiv sentimentul că și-a făcut datoria față de semeni.
