Ana Adam s-a născut în satul Ormindea, județul Hunedoara. A făcut studiile universitare la Academia de Arte Vizuale „Ioan Andreeescu” din Cluj-Napoca, secţiile textile şi grafică, fiind licenţiată în grafică. Printre cele mai recente expoziții ale sale se numără: Peste fire, Borderline Gallery, Iași (2019, solo), Haptic Ecstasy, Atelier 35, București (2019, solo), We transfer Timișoara, Casa Artelor (2019, grup), Mother Tongue, Sector 1 Gallery, București (2019, grup), The Unpleasant Show, Jecza Gallery, Timișoara (2019, grup), Danube dialogues 2019, National Museum, Veliko Gradiste, Citi Museum of Novi Sad, Serbia (2019, grup), Viața — Mod de întrebuințare, Timișoara Art Encounters, Bienala Art Encounters, Timișoara & Arad (2017, grup).

„Desenez cu creioane, cu tuş, cu pigmenţi, cu fire textile, pe hârtie sau în ea, în săpun; alteori fotografiez stări, relaţii, aproape nevăzutul sau energia, siajul acţiunilor. Eu sunt personaj şi creator — e o expresie concentrată a felului în care mă regăsesc în: artă, şamanism, noile teorii unificatoare ale fizicii, psihologia transpersonală, mistică. Practic arta ca pe o alchimie cotidiană, similară creaţiilor anonime ale copiilor şi femeilor. Atunci când cred în sacralitatea materiei ea primeşte putere, e dinamică, se poate transforma. E liberă să-şi schimbe structura şi forma. Poate deveni artă.” (Ana Adam)

Interviu realizat de Robert Șerban

Robert Șerban: Aud, uneori, artiști vizuali reproșându-și unii altora, ori unora care nu-s de față, că nu știu să deseneze. Cât mai contează desenul în lumea artei contemporane? Ce definiție ai putea da desenului?
Ana Adam: Cred că desenul a contat dintotdeauna, dacă îl definim ca gest primar și elementar de exprimare. Imaginile parietale neolitice, de exemplu, se datorează acestei nevoi de a extrage din interiorul nostru și de a fixa în afară un ceva despre care intuim că este unic și esențial. Mai cred că este legat de necesitatea vitală de a avea sens. La Documenta 6, de la Kassel, din 1977, s-a punctat foarte bine rolul desenului, dedicându-i-se o secțiune întreagă. Nu departe de noi, la Skopje, în Macedonia, există o bienală de desen. Toamna trecută, Muzeul Louvre a organizat o expozițtie comemorativă Leonardo da Vinci, care a fost indirect și implicit un omagiu adus desenului. Parcurgând acea expoziție, în tot cumulul de emoții și gânduri, am avut certitudinea valorii acestei creații umane mai intens ca niciodată. Un caiet care încăpea într-un buzunar cumula în el o valoare incomensurabilă a umanității, nu doar a artei. Erau expuse mai multe astfel de caiete și foi volante pline cu desene. Pentru mine a fost genul acela de experiență care șochează și schimbă.

R.Ș.: Cu ce zonă a artei contemporane nu rezonezi? Ce te interesează din ceea ce se face azi în artă?
A.A.: Mă simt străină de politizarea artei, despre orice politici ar fi vorba. Nu cred în corectitudinea politică. Însă apreciez lucrările, indiferent de mediul în care sunt create, în care găsesc autenticitate și curaj de a transmite ceva personal. Contează ce facem dar cel puțin la fel de mult cântăresc motivațiile gestului nostru artistic. Acel „pentru ce?”.

R.Ș.: Lucrezi după inspirație — asta însemnând și hazard — sau îți propui anumite teme pe care să le „rezolvi”? Ce anume te inspiră? Ce teme te atrag?
A.A.: Amândouă, am nevoie de ele în egală măsură. Temele vin din mintea mea, dar și din ceva mai mult: corpul, în toată materialitatea lui, chiar grosieră, fiziologia, emoțiile, sentimentele, credințele, istoria mea, drumurile mele… Inspirația este complementarul celor planificate, nu e opusul. Sunt disciplinată și îmi face bine să lucrez ritmic, după un program. Inspirația cred că este tot timpul în mine, trebuie doar să-i acord atenție. Se simte luată în serios atunci când are un context material ca să poată lua o formă. De exemplu, un spațiu curat și suficient de mare ca să așez hârtiile. Le iubesc. Sunt atașată de ele și are mare importanță pentru mine calitatea lor. Atunci când contează rafinamentele limbajului plastic și am ajuns să dezvolt relații sentimentale cu liniile sau cu hârtiile., Eeste important și cum mă organizez ca să am anumite pensule (unelte?) care mă vor ajuta să creez liniile pe care le doresc, contează și cerneala pe care o folosesc. Mai exact, cu care colaborez. Mă inspiră puterea. Depinde de noi ce facem cum o folosim.

R.Ș.: Ce crezi că face diferența între un artist important, care contează și rămâne într-o istorie (fie ea și locală), și unul care va fi sau e deja uitat?
A.A.: Gradul de conștiență, probabil. Și încrederea în demersul personal, curajul, modul cum se valorizează. Dincolo de asta sunt factori care nu țin de noi. Nu cred că are sens ca un artist să-și propună să rămână într-o istorie, ci doar să fie el. Fiecare societate, ca și indivizii, vede doar ce corespunde mentalităților sale, deci pariul cu viitorul e o loterie. Important nu este egal cu a rămâne în istorie!

R.Ș.: A fost dificil, e dificil să fii femeie în artele vizuale din România? E o zonă de misoginism și aici, sau artiștii sunt altfel?
A.A.: Cred că a fost și a rămas, cu toată evidența recuperării spațiului propriu. Există misoginism și la artiști, dar cel imediat și vulgar e doar coaja unei situații mult mai generale infiltrate în noi. S-a camuflat atât de bine, încât am ajuns să-l considerăm cosubstanțial și să nu-l putem diferenția de esența noastră umană. Cei născuți în civilizația iudeo-creștină, indiferent cât de atei, liber gânditori sau intelectuali suntem, am venit pe lume cu stigmatul unui păcat fundamental, ca ființe umane și ca femei. Exist, deci sunt păcătos. Cum pot avea o existență împlinită, în cazul acesta? (Este una din temele care mă preocupă.) Probabil că mulți dintre noi au participat la un botez creștin ortodox. Am putut vedea că la sfârșitul ceremoniei băiatul proaspăt creștinat este trecut prin altar, dar fetița este lăsată în pragul acelui spațiu considerat sacru. Fiindcă ea nu este de același rang. Surpriza a fost atunci când am găsit în mine (auto)misoginism și, în mod natural, misandrie. Am lucrat și lucrez cu aceste credințe cameleonice și este o binecuvântare. Când îmi vine să spun că „bărbații e porci”, pot privi dincolo de un context imediat, care m-ar putea îndreptăți să cred asta. O dată că generalizarea aduce înțelesuri false, apoi neîncrederea e păguboasă și funcționează ca oglindă care poate reflecta la infinit și nu rezolvă nimic. Automisoginismul l-aș defini ca lipsă de încredere, stimă de sine scăzută, așteptări minime de la viață. Dacă accept în intimitatea ființei mele că am păcătuit cu ceva — nu știu cu ce, dar așa spun alții, că am greșit, că sunt vinovată și că ar trebui să-mi fie rușine —, atunci am baza pentru a fi abuzată în orice fel decide societatea în care trăiesc, cei apropiați sau cei care se află în vârful ierarhiei.

R.Ș.: Ești, de ani buni, profesoară la Liceul de Arte din Timișoara, liceu pe care îl cunoști foarte bine, căci ai fost chiar tu elevă aici. Care crezi că ar fi principalele diferențe între elevii de azi și cei din generația ta? Cât de mult s-a schimbat modul în care se predă artă în acest liceu de profil? Ce ar trebui făcut mai bine pentru elevi?
A.A.: Da, mi-am petrecut foarte mult timp în Liceul de Arte Plastice din Timișoara. Nu cred că-l cunosc. Când am certitudini solide, știu că ceva e suspect. Părerile și punctele de vedere față de el, loc-instituție-cumul de amintiri-investiție afectivă, mi s-au schimbat foarte mult. E ca un ghiveci pe care-l accept ca atare. Întrebi de diferențe. În primul rând sunt cele generate de schimbările sociale. În anii ’80, acest liceu era unul din cele patru din țară, și la cursurile liceale avea o clasă. Acum sunt în România de circa zece ori atâtea astfel de instituții, având câteva clase paralele. Atmosfera era elitistă, acum e populistă, atunci studiile nu aveau o țintă imediat practică, acum se dorește… Mai binele pentru alții nu poate exista cu fundamentul: adică, binele personal. Revin astfel la conștiința propriei valori, la recunoaștere și sensul pe care-l avem. Însă diferențele evocate sunt minore fiindcă ne aflăm în același tip de învățământ de circa două sute de ani în Europa și America. El provine din armată și dorește tineri și cetățeni dresați, lipsiți de creativitate și de inițiativă, care vor deveni niște rotițe într-un angrenaj de consumatori. Le doresc elevilor un nou sistem de învățământ, generat de o altă bază ideatică, care să-i respecte și să le susțină puterea de a crea, inițiativa, încrederea în ei și vitalitatea.

R.Ș.: Ce artiști vizuali contemporani îți plac și din ce motive?
A.A.: Îmi place Joseph Beuys fiindcă și-a inventat o legendă, Marina Abramović fiindcă și-a asumat puterea, Tomas Saraceno pentru inefabilul și viziunea sa, Louise Bourgeois pentru ironia fină, Carsten Höler fiindcă am găsit în creațiile sale subiecte comune, Bill Viola pentru investigarea momentelor cheie ale vieții, Kiki Smith pentru modul cum cercetează un univers feminin. Lista se schimbă fiindcă eu îmi mut privirea. Peste un an va fi parțial diferită.

R.Ș.: Care e „arma” cu care îți omori timpul, când nu faci și nu predai artă vizuală?
A.A.: Sunt atentă să nu omor timpul din ignoranță și nu fac asta nici măcar ca o glumă (proastă). E al meu și e prețios. Ce fac și nu pare artă? Apreciez tot mai mult că trăiesc. Și mă bucur că sunt vie. Fac investigații asupra trecutului meu. Știi că dacă luăm în considerare trei generații în urma noastră, paisprezece persoane stau în spatele nostru sau în noi, depinde cum dorim să considerăm? În nici o sută de ani oamenii aceștia s-au adunat cu toate trăirile lor și au format o ființă nouă. Mi se pare fascinant. Citesc, tocmai am terminat o carte despre războiul troian relatat de către o femeie care a trăit alături de eroii bărbați pe care-i știm, și care vede „actele de eroism” altfel. Mă interesează terapiile alternative, psihologia transpersonală, epigenetica, șamanismul. Câteodată scriu, apoi ascund textele într-un sertar al computerului.

R.Ș.: Pregătești o expoziție nouă. Ce va conține ea, ce subiect va avea?
A.A.: O da, Jecza Gallery din Timișoara va găzdui proiectul meu curatoriat de Ami Barak. Expoziția conține desene dintr-un demers de cercetare asupra feminității, a relației feminin-masculin, a armonizării dintre ele, a puterii feminine și a vindecării cu ajutorul ciupercilor aliați. Mă interesează cum toate acestea pot fi materializate prin desen ca mijloc de exprimare plastică, desen în tuș pe hârtie, sau cusut pe stofă. Vernisajul va fi în doi aprilie. Notați-vă data în agendă, sunteți așteptați cu drag!