Alegerile prezidenţiale din Franţa de anul acesta ar fi putut fi foarte simple – există un singur candidat care merită să devină preşedinte, François Fillon – dacă nu ar fi complicate de preşedintele încă în funcţie, François Hollande, şi de majoritatea socialistă care are încă guvernul şi este bine răspândită în structura perenă a statului francez. Procurori şi judecători „roz” (socialişti), servicii secrete partizane, poliţişti cu clare opţiuni politice (fie socialişti, fie de extremă dreaptă) pot încurca dramatic alegerile într-o mare şi consolidată democraţie. Ceea ce se întâmplă deja de o manieră nemaivăzută. Marea problemă a socialiştilor şi, în general, a alegerilor de anul acesta din Franţa e că Partidul Socialist nu are un candidat credibil, care să poată câştiga prezidenţialele. François Hollande s-a retras, Emmanuel Macron e o „invenţie” forţată a deja fostului preşedinte, iar Bernard Hamon, prin programul său şi lipsa de anvergură personală, nu reprezintă decât o mică „gaşcă” stângistă. Singurul candidat cu reală greutate, cu un CV corespunzător (zeci de ani deputat, ministru de mai multe ori, prim-ministru cinci ani), cu un program şi o prestaţie în spaţiul public consistente, cu anvergura necesară şi obligatorie în funcţia de preşedinte, este candidatul conservator al partidului Les Républicains, François Fillon. Iar programul său de guvernare este într-adevăr unul dur conservator, prezentat ca atare electoratului, fără nici o concesie, dimpotrivă, poate excesiv.
Într-o emisiune recentă de televiziune la un post public, în care s-a organizat „lichidarea” lui François Fillon, candidatul conservator l-a arătat cu degetul direct pe François Hollande, cel mai slab preşedinte al Franţei de după al doilea război mondial, pentru dosarele care i-au fost făcute în mare viteză după ce Fillon a câştigat, surprinzător pentru establishment dar categoric, alegerile primare ale dreptei şi centrului. Fillon a citat şi o carte ieşită recent, semnată de trei ziarişti de la Le Canard enchaîné, în care i se atribuie lui Hollande instrumentalizarea ilegală a Ministerului de Interne şi a unor structuri secrete pentru interese partizane de clan socialist (şi globalist). Până mai ieri, François Fillon era considerat, pe drept cuvânt, cel mai cinstit politician francez de rang înalt în viaţă, demn urmaş al maestrului său, Philippe Séguin, care a murit în 2010, singur în casă, încă tânăr, şi care deranjase multă lume din postura sa de preşedinte al Curţii de Conturi. Azi, François Fillon spune de-a dreptul că singurul mod în care stânga lui Hollande ar putea câştiga alegerile prezidenţiale e să-l elimine pe candidatul conservator al dreptei. Actualul preşedinte socialist a renunţat să candideze pentru un al doilea mandat fiindcă era lipsit de orice şansă.
Ce nu i-au făcut adversarii săi „nevăzuţi” lui François Fillon ?! Au declarat angajarea soţiei sale pe o poziţie de secretară parlamentară ca o angajare fictivă. Cum va demonstra justiţia că e sau nu o angajare fictivă nu mai contează pentru că alegerile vor fi trecut de mult. I-au găsit un cadou în costume elegante şi scumpe făcut de un avocat prieten. Corupţie! strigă isteric toată stânga care trăieşte în Franţa aproape numai din bani de la buget. Fillon a returnat costumele. I-au găsit un amărât de împrumut fără dobândă luat ca să-şi plătească impozitele. L-au inculpat pe un apropiat al său pentru că acesta ar fi angajat-o şi el pe doamna Penelope Fillon ca secretară parlamentară. Angajare fictivă! zbiară stânga foarte globalistă, stânga-caviar, stânga băncilor, a multinaţionalelor şi a ONG-urilor internaţionale. Şi lucrurile nu se vor opri aici. Criza economică şi morală structurală din lumea occidentală creează o panică imensă în rândul socialiştilor francezi pe cale să piardă accesul la fondurile publice. La fel ca în America lui Hillary Clinton. Şi la fel ca în PNL-ul lui Klaus Iohannis, falsa dreaptă din România, branşată şi ea la conducta banilor publici. Frica de ziua de mâine îi transformă pe politicieni şi pe funcţionarii publici dependenţi de politicieni în câini turbaţi şi de-a dreptul asasini. Îndepărtarea de măcelărie produce valuri de ură şi de violenţă fără precedent, inspiră scenarii şi manevre monstruoase şi ridicole.
Ceilalţi patru candidaţi mai importanţi la alegerile prezidenţiale franceze – Marine Le Pen (Frontul Naţional, extrema dreaptă), Emmanuel Macron (independent, de fapt, ventrilocul lui François Hollande ; preşedintele francez ar fi spus în privat „Emmanuel Macron, c’est moi”, la fel ca Flaubert despre personajul său Madame Bovary, pe drept cuvânt, pentru că „programul” lui Macron e unul excesiv de bovaric, bruxellez, fără legătură cu Franţa reală), Bernard Hamon (candidat oficial al Partidului Socialist, cu un program ilizibil, în care se regăseşte şi propunerea fantastă a unui venit sau salariu universal), Jean-Luc Mélenchon (candidatul extremei stângi, o reîncarnare cu discursuri bombastice a fostului lider comunist Georges Marchais) – nu pot fi puşi la modul serios în balanţă cu François Fillon. Cu alte cuvinte, francezii au un singur candidat solid la preşedinţie, dar se străduiesc din răsputeri, româneşte, să-l facă praf. Iar după ultimele informaţii, pentru asta la Palatul Élysée funcţionează şi un „Black Cabinet”. Pentru o informare corectă, trebuie spus că şi Marine Le Pen, reprezentanta Frontului Naţional, s-a „bucurat” în această campanie de toate şicanele posibile. Între altele, Parlamentul European, în calitatea lui de nou Congres al babelor de la Viena, remunerat exorbitant şi nejustificat, i-a retras, tot în mare viteză, imunitatea parlamentară. O procedură folosită foarte rar în Parlamentul European. Spre onoarea lui, Fillon a apărat-o şi pe Marine Le Pen de atacurile nedemocratice dar şi nedemne ale socialiştilor şi ale comparşilor lor europeni şi globalişti.
Dacă vor reuşi să-l scoată din joc pe candidatul conservator, singurul capabil de a avea şi o majoritate viabilă după alegerile parlamentare care se vor ţine imediat după cele prezidenţiale, indiferent cine va câştiga, ultranaţionalista Marine Le Pen sau pseudoindependentul Emmanuel Macron („independent” aşa cum a fost la Bucureşti Sorin Oprescu…), UE va intra într-o criză mortală. Marine Le Pen va declanşa referendumul de ieşire a Franţei din UE, iar junele Emmanuel Macron se va regăsi foarte repede într-o Franţă neguvernabilă, instabilă, un fel de Grecie la puterea a zecea. Franţa are în acest moment cca 2 200 de miliarde de euro datorie, echivalentul unui PIB. Adică este îndatorată 100 %. François Fillon, ca şi Donald Trump în SUA, e preocupat în cel mai înalt grad de reducerea urgentă a acestei datorii, care pune Franţa în mare pericol. Contracandidaţii săi, la fel ca Barack Obama şi Hillary Clinton, nu promit decât sporirea cheltuielilor şi un trai-nineacă pentru toată lumea pe bani împrumutaţi. Motivul principal al gravei crize politice din America de acum este poziţionarea filosofică şi practică faţă de muntele de datorii. Fără o luare în considerare grabnică şi serioasă a problemei, datoria publică va deveni şi în Franţa principalul jucător politic, care va da o instabilitate şi o criză politică de amploare. Dar nu e exclus ca jucătorii globali, băncile şi fondurile de investiţii, multinaţionalele să-şi dorească o asemenea criză, care ar face Franţa mai uşor de digerat.