Dacă din 1907, când s-au făcut primele măsurători experimentale, până în 1988 sufletul a cântărit 21 de grame, din 1988 greutatea lui s-a redus la 0,01 grame. Progresele științei, în acest caz, au slăbit considerabil sufletul uman. Iar de atunci se pare că silueta duhului nu a mai interesat pe nimeni. Gramele lui nu s-au mai modificat. Nici în sus, nici în jos.
Și cum să se modifice pe un peron, plat, de gară? Gara Timișoara Nord. Unde mă întrebam, săptămâna trecută, cu toate cele 0,01 grame de spirit ale mele: cât o mai fi cântărind sufletul unei locomotive? Dar al unui tren? Fiindcă duhul unei ore de așteptare cântărea greu, tot mai greu printre colegii mei de suferință. Nu, însă, oricât de bizar aș părea, pentru mine.
Vara ce tocmai trece și astronomic a fost, cred, cel mai întârziat anotimp din istoria CFR. De când se fac măsurători în sute de minute întârziere, dacă se mai fac. Iar Mersul trenurilor de călători ar trebui clasificat de Biblioteca Națională a României ca literatură de ficțiune, horror, și interzis în școlile românești ca scrierile lui Stephen King în unitățile de învățământ din Florida. Fiindcă azi — și pun sufletul pe șine pentru ceea ce susțin — orice ficțiune despre CFR e realitate pură.
Dar nu vreau să vă plictisesc aici, chiar dacă e vorba despre suflet, cu o pagină de jurnal intim. Nu sunt nici o Laura Palmer și nici nu simt un nod feroviar în gât cu una cu două.
Deci nici după ceasul de așteptare a IR 73, săptămâna trecută. Când am hotărât să renunț la călătorie. Cu un calm mai mult decât englezesc, în ciuda faptului că voiam să ajung la Craiova.
O mică paranteză însă: la casa de bilete, la rând, în față cu trei studente, mi se părea că pierd trenul de 14:29. Casierița muncea din greu, tinerele erau verificate la virgula filei de carnet de student și, pentru o clipă, am simțit că trebuie să-mi arunc privirea pe tabela pe care nu apărea nicio întârziere. Clipa în care casierița mea dispăruse. Și studentele. Pauza lucrătoarei mi s-a părut, pe cât de nedreaptă față de mine, pe atât de dreaptă față de om. Și totuși, bătea ceasul plecării „regulate”, iar eu nu aveam… Ba aveam, fiindcă la „Trafic internațional”, unde nu era nimeni la rând, am găsit bilet. Și am pornit spre peron cu strania convingere că trenul nu are, cum spunea tabela, întârziere. Și aici închid paranteza.
Pe drumul de întoarce de pe peron în gară, întârzierea de 43 de minute, de pe tabelă, se transformase, prin viul grai al crainicei, după un ceas, într-una, reconfortantă pentru decizia mea, de 102, 120 de minute. Atemporală, în fond.
Iar cum o casă era liberă, m-am grăbit să anulez biletul acolo. Fără să-mi dau seama că pot enerva casierița. Care, cu vocea unui călător exasperat de căile noastre ferate, m-a trimis la casa de unde am luat biletul. Casă care tocmai fusese ocupată de… studenți. Prima, a doua? Ce mai contează! Făcusem schimb de roluri: eu eram casierița amabilă, iar ea, călătorul indignat.
Sufletele noastre au trecut totuși proba cântarului. Amândouă. Gata de luptă?
Nu, fiindcă CFR-ul, iată, confirmă teoria conform căreia corpul și sufletul mor împreună.
