Ne aflăm în anul ce marchează trecerea unui secol de când România a ieșit din prima mare conflagrație mondială alături de tabăra învingătoare. În urma războiului dur și a multor pierderi de natură materială, dar cel mai grav, a enorm de multe vieți nevinovate prin tranșeele întregii Europe România se afla în postura de a schimba harta cu una mult mai apropiată de hotarele naturale ale spațiului locuit de români.
Cu toate că este pe nedrept uitată poziția românilor din Moldova de dincolo de Prut, aceștia au fost primii ce s-au alăturat noii construcții statale. Și au făcut-o prin vot liber exprimat în Sfatul Țării (organul legislativ al tinerei țări) ce au ales în covțrșitoare majoritate să se unească cu România. A fost prima provincie din afară ce a venit alături de țara cu capitala la București.
În provinciile de sub administrația bicefală situația era mult mai complexă și diferită de la caz la caz.
Banatul a dat numeroși militari ce au contribuit la efortul de război al tuturor țărilor implicate. Fie ei simpli soldați luați de la treburile lor de simpli paori dar chiar și ofițeri cu destul de serioase studii militare au frământat noroaiele liniilor de front din munții Alpi în cruntele dueluri de artilerie de pe frontul italian până la infinita taiga siberiană din extremul orient rus. A fost foarte greu ca pe lângă vicsitudinile vieții de soldat să aibe și îndoiala în suflet că nu știu de cine aparțin. Erau ei români, cum se simțeau în suflet, sau erau militari maghiari ori austrieci ori erau supuși ai țarului Tuturor Rusiilor? Măcar cei din Armata Română primeau ordine de la superiori în limba ce au învățat-o de mici acasă. Și de bine sau de rău aveau convingerea că sunt ostașii țării lor.
În poveste noastră de zi vom evoca figura ilustră a unui militar ce și-a făcut datoria indiferent sub ce flamură a slujit. Și-a adus jerfa supremă pe frontul de pe Jiu fără să mai apuce să-și vadă provincia natală alipită de patria sa adoptivă. Acest erou ce este tot mai mult furat de uitarea implacabilă este bănățeanul prin excelență Ion Dragalina ce a pregătit Armata României dar a căzut doar după câteva luni de la intrarea în lupte.
Nu este deloc o întâmplare că Ion Dragalina era de loc din Caransebeș. Acea zonă de frontieră a dat de-a lungul timpului militari iscusiți ce au făcut parte din regimentele grănicerești ce apărau frontiera de sud a imperiului de-a lungul Dunării.
În zona noastră a Banatului au făcut parte din acest teritoriu satele care au format regimentele ilirice și valahe. Granița militară bănățeană (Militärgrenze frontiera, Confinăria) a fost o structură administrativă și militară a imperiului, la frontiera sudică și sud–estică a provinciei, creată treptat, între anii 1768-1774, cu scop de apărare în fața amenințării otomane dar și de cordon sanitar instituit de autorități la frontiera țărilor coroanei. Granița militară bănățeană a rămas sub administrație militară imperială (austriacă) chiar și după cedarea Banatului către Ungaria, până la desființarea sa, în 1872. În 1783 a fost inclus în granița militară și orașul Caransebeș, împreună cu 12 sate din apropiere. Țăranii în schimbul serviciului grăniceresc aveau o seamă de privilegii și nu răspundeau decât în fața tribunalelor militare. Vitejia lor și priceperea în mânuirea armelor i-a făcut celebri chiar și în fața armatelor franceze din timpul războaielor napoleoniene. Cele mai importante bătălii la care au luat parte împotriva Franţei (1793-1814) au fost pe Rin, în Italia (la Arcole, Rivoli, Marengo), la Ulm, la Austerlitz, la Wagram. Iar mai apoi s-au acoperit de glorie în 1813 când au participat la înfrângerea lui Napoleon de la Leipzig. Ulterior această mare confruntare avea să fie cunoscută ca bătălia Națiunilor. În timpul asediului Timișoarei din anul 1849 grănicerii cărășeni contribuit la apărarea cetăţii Timişoara, aflată sub asediul generalului revoluțioanar Joszef Bem.
Nu este deloc de mirare că provenind dintr-o adevărată dinastie de militari și Ion Dragalina avea să urmeze tradiția de războinici ai conjudețenilor săi.
Ioan (sau uneori cunoscut și ca Ion) Dragalina s-a născut în Caransebeș ca fiu unei vechi familii de grăniceri din Banat. Tatăl său, Alexandru Dragalina, fusese ofițer în armata imperială austriacă, de unde a demisionat în 1859. Era nemulțumit de situația ofiţerilor de origine română ce avansau cu mult mai multe piedici decât cei de origine germană sau maghiară. Tinerii ofițeri ce erau din marile familii aristocrate erau automat propulsați la comanda unui regiment.
În căutarea unei chiverniseli familia s-a mutat în România, unde Alexandru a devenit administrator (staroste) al ținuturilor de graniță. Deoarece mama sa, Marta (Maria) Lăzăroni, voia să nască în casa părintească, cei doi soți au revenit la Caransebeș, unde s-a născut primul dintre cei patru copii, Ioan pe data de 16 decembrie 1860.
Tânărul Ion a urmat școala primară din orașul natal și nici nu se putea altfel școala de cadeți din Timișoara. Aceasta a luat ființă în 1867 și era foarte bine cotată pentru educația temeinică primită de elevi. La început a funcționat la etajul actualei cazarme U. Abia în 1903 a fost construit actuala clădire a școlii ce a devenit în timp actualul spital municipal (Clinicile Noi). Profesorii de aici au văzut potențialul deosebit al cadetului și a fost îndrumat să continue studiile la Academia Militară de la Viena (1884), fiind încadrat armata imperială. Concomitent a urmat și a absolvit și Școala de ingineri de geodezie.
După ce a cutreierat țara în mai multe garnizoane ajunge acasă în Banat la Caransebeș unde se căsătorește cu Maria Giurgincă. Aici se și naște primul fiu al familiei în 1887. Întocmai ca şi tatăl său nu este mulțumit de sistemul injust de promovare din armata imperială, în anul 1887, el a demisionat şi a trecut în România.
Tânărul ofiţer bănăţean a fost primit în armata regală română cu gradul de sublocotenent. Prin serioazitate și muncă serioasă în fiecare din funcțiile deținute avansează treptat în cariera militară. Urcă în ierarhia ostășească: căpitan (1893), maior (1899), locotenent-colonel (1908).
Fiind o persoană cu pregătire superioară i se încredințează comanda Școlii Militare de Infanterie din București între 1908 și 1911. . Pentru meritele dovedite în ridicarea nivelului știintific al școlii, pentru ordinea și disciplina instituită în învățământul militar, Ioan Dragalina este decorat cu Ordinul Steaua României, clasa V-a.
În aprilie 1911 Ioan Dragalina este avansat colonel și numit comandant al Regimentului 34 din Constanța. În această perioadă, a fost decorat din nou cu Ordinul Steaua României, de data acesta cu clasa a IV-a. În anul 1915 este avansat la gradul de general de brigadă și preia conducerea Comandamentul 3 teritorial.
În perioada de după îzbucnirea primului război mondial dar în care România a fost neutră (1914-1916), și-a folosit cunoștiințele de inginer și s-a ocupat cu edificarea de lucrări de fortificații pe Valea Prahovei. Această zonă era considerată o cale nevralgică a statului român în caz de beligeranță.
În anul 1916, înainte ca România să intre în război de partea Aliaților, Dragalina a fost numit comandant al Diviziei I de Infanterie, dizlocată la Turnu Severin. Trupele diviziei acopereau o distanță mare din frontiera de vest a României, de la izvoarele Argeșului până la Calafat. Divizia sa a luptat cu curaj, în august 1916, la Orșova și pe valea Cernei. Atacul dezlănțuit în dimineața zilei de 15 august 1916 la Porțile de Fier, au permis trupelor române aflate sub comanda generalului Dragalina ca până la 19 august, să ocupe culmile muntoase Alion, Ozoina și Dranic, ocupând în zilele următoare orașul Orșova.
Sub comanda lui Dragalina a lupta în acestă campanie și tânărul, pe atunci, sublocotenent Pamfil Șeicaru din cadrul Regimentului 17 Infanterie. Temutul ziarist de mai târziu a jurat că dacă scapă cu bine va ridica pe aceste dealuri o biserică. Mănăstirea Sfânta Ana strălucește de o frumusețe aparte aducând aminte de acele crâncene bătălii.
Ofensiva germano-austro-ungară a fost stopată până la începutul lunii octombrie, Divizia I reușind să mențină pozițiile cucerite pentru o vreme.
Superioritatea numerică dar și de dotare materială a Puterilor Central au dus la masivă ofensivă condusă de generalul Paul von Kneussl pe Valea Jiului. În 11 octombrie 1916 generalul Dragalina pleacă la Craiova, unde este numit în funcția de comandant al Armatei I.
Strategia sa era de a continua luptele în munți unde ar fi putut avea avantaje de manevră mai facilă. Se hotărăște începerea ofensivei la 14 octombrie.
În ordinul de zi din 11 octombrie generalul Dragalina face apel la onoarea de român a fiecărui soldat:
„Ofițeri și soldați ai Armatei I-a române, din acest moment am luat comanda armatei și cer imperios la toți, de la General la soldat: în primul rând apărarea cu viața a sfântului pământ al țării noastre, apărarea vetrei strămoșești, a ogorului și a cinstei numelui de român. Cer la toți cea mai deplină ascultare și cea mai strictă executare a ordinelor. Trupa care nu înaintează, să moară pe loc.”
Dar soarta avea alte planuri cu generalul bănățean. Nu a mai apucat să conducă decât o singură zi Armata a I-a. În ziua următoare pe 12 octombrie trece liniile inamice într-o misiune de cercetare pe care nu a vrut să o lase nimănui considerând-o extrem de periculosă. A ținut morțiș să vadă cu ochii lui situația de dincolo de linia frontului. Mașina sa este prinsă într-o ambuscadă și este prins într-un schimb de focuri cu două gloanțe în trup se întoarce în liniile române. Grav rănit începe periplul spitalelor este operat suferind amputații grave. Dar nu scapă de infecțiile din spitale care-l doboară.
Generalul Ioan Dragalina se stinge ca un erou. A fost unul din cei mai pricepuți militari ai Armatei Române. Când obiceiurile fanariote încă mai dominau relațiile din societate dar și din armată a fost de o cinste exemplară aducând ceva din educația cazona bănățeană în vechiul regat. Urmașul grănicerilor cărășeni ce au înfruntat turcii iar mai apoi armatele lui Napoleon a căzut ca un martir al noii sale patrii de adopție.