Nu trebuie să ne supărăm că „politicienii” noştri actuali se ceartă. Mai mult, că ajung la adevărate „războaie”, în care, în rol de Napoleon, sunt, pe rând sau deodată, Dragnea, Tudose, Bădălău. Bineînţeles, că luptele desfăşurate, cu mult peste capul naţiei şi în dezinteresul ei, sunt relatate cu detalii, implicare, chiar pasiune, de comentatoarele, comentatorii politici, TV, nici ei prea departe, ca nivel, de cei care conduc Ţara.
În Decembrie ’89, în zilele ceţoase ale Revoluţiei, nimeni nu cred că se gândea la faptul că ani şi ani de zile, pe mai departe, Ţara, cu noi, care, de fapt, suntem Ţara, va intra într-o derivă, devenind un teren al nerealizărilor, al speranţelor înşelate. O bună parte dintre cetăţenii României altceva au vrut. În fapt, lucruri normale. O conducere competentă, miniştri care să impună, prin pricepere şi moralitate, o justiţie corectă, ne-partinică, demnă de respect, încredere, un învăţământ riguros, recuperator pentru un popor cu evidente deficienţe culturale, o infrastructură într-un proces de rapidă modernizare, un sistem de sănătate care să nu inspire teamă, o siguranţă a omului pe stradă şi la domiciliul său, în sfârşit, infinit mai puţină corpuţie, hoţie şi minciună. Speranţa că, măcar parţial, aceste lucruri vor deveni realitate, a existat, la început, foarte la început, când miniştri, pentru scurtă vreme, au fost Mihai Şora, Al. Paleologu, Ion Caramitru. Cu aceste nume şi cu altele de aceeaşi factură, ce li se pot adăuga, vorbim, însă, de un foc spectaculos „de paie”, căci, în curând, acele vâlvătăi s-au stins, locul lor, pentru încălzirea „căminului”, fiind luat de arderea mocnită, cu mult fum şi mirosuri urâte, ale unor lemne ude, aduse din „fundul curţii”. Adică, mai fără menajamente spus, după alungarea rapidă, din nou, a intelectualilor, dovediţi a fi fost asta, de la conducere, s-au instalat pe „scaunele privilegiate”, cu deviza „comanda la mine”, tot felul de inşi necunoscuţi, provenind, cei mai mulţi din „România Profundă”, cu reflexe de comportament aparţinând sistemului totalitar. Toţi aceştia, cu apucăturile lor primitive, mai ales la capitolul înavuţire, au mimat „democraţia” nefiind capabili, prin educaţie, mai ales, să acţioneze conform principiilor ei. Din motive de disconfort psihic nu mai pomenesc numele lor — ar fi prea multe. Să mă gândesc la faptul că, având atâtea exemple de corupţi, submediocri, profitori fără scrupule în spaţiul public, noi, ca naţie, chiar ăştia suntem? Mă pot gândi şi la aşa ceva — argumente sunt din plin. Ne mai putem agăţa, noi, cei de acum, de personalităţile mari ale trecutului? Nu prea, căci le dezonorăm. Foloseşte la ceva dusul solemn al mâinii la inimă, atunci când se cântă imnul sau înfăşurarea în tricolor la nu ştiu ce aniversare? Sunt convins că nu. E nevoie de patrioţi „de pahar” sau de noaptea de revelion? Nici de aceştia. În orice caz, până taberele politice fac singurul lucru pe care-l ştiu, adică se ceartă pe „caşcaval”, nesuferită formulă, cetăţenii români de etnie maghiară, conduşi de partidele lor, se gândesc, pentru început, la o autonomie teritorială pentru ţinutul secuiesc. Şi nu sunt singuri în acest demers, au sprijinul pe faţă al statului ungar. Budapesta plăteşte oficial 100 de milioane de euro suflării maghiare din România. În vremea asta, la Bucureşti, certuri sau ploaie… Ori, din când în când, pedofili…