… Și ultimul, nu doar de dragul filmului semnat de Dan Pița în 1989, Noiembrie, ultimul bal. Și nici de dragul tinereții mele. Ci al celei mai crude realități românești. Chiar dacă (și) editoriale. Iar statisticile, din nefericire, mă aprobă cu gesturi ample, prea ample.
Firește însă că a scrie despre o editură timișoreană în aceste zile poate fi calificat într-un singur mod: țara arde și „Banatul Azi” se piaptănă. Dar fie baba… „Banatul Azi”! Și pentru că, între cauzele tulburătoarelor (dacă nu tulburelor, de-a dreptul) oferte politice și a și mai tulburătoarelor rezultate ale primului tur de prezidențiale, criza cărții se numără între primele, dacă nu trei, măcar zece.
Săptămâna trecută, înaintea lansării unui volum, autoarea, o importantă scriitoare din București, m-a întâmpinat cu exclamația „Brumar!!!”, de parcă îmi uitase numele ce oricum nu suportă, ca micul brand timișorean, atâtea semne de mirare. Am replicat stânjenit printr-un vag, foarte vag „da”, de parcă totul, dar absolut totul, inclusiv numele meu din buletin, fusese demult, cândva, odată și nu mai avea nimic de-a face cu a fi.
Săptămâna nu a trecut bine și un telefon m-a tras de mânecă amintindu-mi că același… „Noiembrie” împlinește acum, în ultimele zile ale toamnei calendaristice, 30 de ani. Și telefonul a continuat: „Spune și tu ceva, că ai fost acolo!”.
Ei bine, spun! Aici, pe hârtie, silențios, dacă nu în șoaptă.
Și eu am fost acolo. Am ajuns prin 1998, când Brumar avea vreo patru ani de viață și câteva cârți de medicină veterinară. Era vară pe Aurel Popovici, la numerele 5 și 7 (9?!). La 5, Gabriel Timoceanu și asociatul lui, Răzvan Gavrilă, aveau un espressor de cafea italienesc și destule cești pentru cei de la 7. Pentru mine, graficianul Dan Ursachi și paginatorii Dragoș Croitoru (cu care am împărțit ani mulți și buni — pentru el… o viață —, ulterior) și Cristian Pencov. Îi știam pe toți și parcă mă așteptau. Iar telefonul către Șerban Foarță de la începutul lui septembrie nu a sunat de prea multe ori până să răspundă. Așa a apărut, din neant aproape, fără — credeți-mă pe cuvânt! — TikTok, la târgurile de carte bucureștene din 1999 o editură nouă, care, ani la rând, s-a abonat la premiile Asociației Editorior din România (AER). De fapt, așa apăruse o colecție de poezie unică în România aici, la Timișoara. Fiindcă după Șerban Foarță au urmat Dușan Petrovici, Marcel Tolcea, Ioan Morar, Richard Wagner, Pavel Șușară, Mircea Cărtărescu și alți, și alți, dacă „alți” îmi e permis (oare?!) să-i numesc pe acești autori. Un album de artă Silviu Oravitzan, apărut tot pe atunci, ne-a pus bacalaureatul de editori în brațe, maestrul strigând în fața volumului: „Skira!” (celebră editură fondată în Elveția, în 1928, azi cu sediul în Italia, specializată în editarea albumelor de artă — n.n.)
Ceea ce însă era unic la cărțile Brumar mă uimește și acum: recenziile lor ca obiecte editoriale, culturale. Și încă: splendida confuzie a juriilor AER în legătură cu premiile individuale — autorul era confundat cu îngrijitorul colecției și ambii cu graficianul.
Fiindcă, trebuie să mărturisesc, boema Brumar-ului, ce cobora din vârful poeziei lui Gabriel Timiceanu până la greșeala din cuvântul „greșeală” din, la rândul său, propoziția plină de trufie: „Această carte apare fără nicio greșală de tipar” din Colofonul primei cărți brumariene a lui Șerban Foarță, Caragialeta, 1998, se transmitea până și juriilor. Și, de bine, de rău, nouă, celor din linia întâi, care ne cazam la hoteluri ieftine, dar ne petreceam serile la cele mai scumpe restaurante.
Și, iată, se transmite, sper, și azi, când ucenica lui Daniel Ursachi de la sfârșitul anilor ’90, Loredana Tîrzioru, brumarizează în continuare cărți bune. Cărți, poate, mari.
P.S.: Stagiul meu la Brumar a durat până prin iarna lui 2000. După mine, Robert Șerban l-a scos pe Brumaru la Brumar. Brumaru fiind nimeni altul decât poetul Emil Brumaru. Și alte cărți bune. Cărți, poate, mari.
