De-a lungul vremii boema și-a pierdut multe buletine de identitate. Dar parcă niciodată pe ultimul, ca acum, în Timișoara. Dacă l-aș găsi, prin vreo rigolă sau printr-un gard viu, l-aș pune în cutia poștală a unui apartament din Piața Sfântul Gheorghe. Fiindcă boema trăia, până în urmă cu vreo trei săptămâni, acolo, pe numele lui Traian Dorgoșan, poetul deja uitat de o literatură tot mai administrativă, mai pragmatică, mai… republicană — și nu mă refer aici numai la a noastră. O literatură care-și face dreptate cu ghilotina (de carte), ca într-o Primă Republică nefericită și crudă.
Lui Traian, Regele boemei timișorene, cum, nesfiindu-ne de clișee, îl numim în continuare, ghilotinele i-au folosit doar la trei cărți de versuri. Primele două de (încă) tinerețe, Celălalt geamăn (1972) și Lacrima albastră (1979), l-au convins pe scriitorul, criticul lirerar și profesorul Livius Ciocârlie să i se adreseze, fără excepție, cu Dumneavoastră. Al treilea, Circusparada, a apărut după 21 de ani, în 2000, adunând fragmente dintr-un spectacol al risipirii continue. Deci, fără bis.
Boema are mulți teoreticieni, însă puțini, foarte puțini practicanți. În cazul ei, prea celebra parimie „Teoria ca teoria, dar practica ne omoară!” capătă conotații de un realism cât se poate de… medical. Pe lângă Traian Dorgoșan, ceilalți boemi sunt niște trișori. Epigoni de sâmbătă noaptea sau de cel mult încă o dată pe săptămână. Funcționari, nicidecum președinți și, cu atât mai puțin, regi.
L-am cunoscut pe la începutul anilor ’90, când trăiam, studențește, cu poezia deasupra capului — arta scrisului chiar semăna, pentru mine, cu binecunoscuta sabie. Îmi spunea, printr-un vocativ integral nobil, ca întrega alură a lui: „Poete!”, insinuând un „h” minuscul, dar nemut, între „o” și „e”, ca pentru sine. Cum recita, adesea, oriunde: la o masă la Casa Universitarilor, pe stradă sau în gând. De fapt, undeva între gând și șoaptă, fiindcă se lăsa înconjurat mai mereu de foșnetu-i propriu.
I-am fost oaspete o jumătate de noapte în demisolul în care locuia atunci, prin ’92, lângă Piața 700. M-a poftit la un alcool etilic extrarafinat, sârbesc, cu puțină apă. Cu tot mai puțină, în paharul lui, odată cu trecerea ceasurilor. Nu am stat de vorbă, nici, neapărat, de taină, ci am șoptit, pur și simplu, versuri. Ce aveam să ne spunem?! Ce avea să-mi spună despre el un om pentru care biografia nu însemna nimic. Nici măcar anul, 1935, al nașterii, nu cred că valora cine știe ce! Era scriitorul pentru care CV-ul nu apăruse pe lume, și nici nu sta să apară. El era doar cât trebuie, esențial. Restul — compus din organele unui personaj literar, de film, de ce vreți. Și armonia fiziologică era perfectă. Pe chipul său se putea citi asta. S-a putut citi până de curând. Cealaltă jumătate a nopții mi-am petrecut-o de veghe în garsoniera mea de la etajul VII, din Circumvalațiunii. Vegheam noaptea care fusese până atunci. Și atunci am înțeles că o operă nu are nevoie de hârtie. Că ea se trăiește, se viețuiește. Am înțeles că boema nu e accesibilă oricui. Că titlul de Mare Maestru e moștenit, nu câștigat la alegeri. Dar și că ea, boema, e, mai degrabă, monastică. E o asceză, în fond, o disciplină cu largă autonomie față de cele lumești, oricâte i s-ar pune în cârcă. Și i se pun: excesele, risipa, uzura, boala, moartea. Pe care un singur om de lângă noi, până mai ieri, le-a sfidat ca nimeni altul: Traian Dorgoșan.
Iar dacă mai adaug incredibila poveste de dragoste din tinerețe, reluată pe la 80 de ani, dintre Poet și fascinanta Zaira, păpușăreasa al cărei destin româno-american a fost transformat în best-seller de romancierul Cătălin Dorian Florescu, nu pot decât să pornesc încet, fără nicio grabă, în căutarea buletinului de identitate al boemei. Poate am noroc și-l găsesc!