Boboteaza, sau Botezul Domnului este una dintre marile sărbători ale creștinității, constând în nașterea spirituală a fiecăruia dintre noi, cei care suntem „creștini botezați”. „Comasarea de către părinții bisericii creștine a dublei nașteri a Mântuitorului, nașterea fizică și nașterea spirituală într-o singură zi, logică din punctul de vedere al noii credințe, a devenit, cu timpul, sursă de neînțelegere și confuzie pentru credincioși. În această situație, teologii au găsit o soluție de compromis: au păstrat data de 6 ianuarie pentru Botezul Domnului Iisus și au devansat nașterea fizică cu două săptămâni, pe 25 decembrie, unde se celebra, pe atunci, moartea și nașterea Zeului iranian Mithra și al celui carpato-dunărean, Crăciun. Translația datei Nașterii Domnului peste Anul Nou roman, prăznuit șa Calendele lui ianuarie (1 ianuarie) și suprapunerea acestui eveniment creștin peste ziua de celebrare a zeilor amintiți avea să producă un amestec al sărbătorilor și obiceiurilor creștine cu cele precreștine, greu de desifrat astăzi. (Ion Ghinoiu, Mică Enciclopedie de tradiții românești, București, Editura Agora, 2008, p. 35)
În planul tradițiilor românești, la această dată se încheie colindatul. Din această zi nu mai e voie să colinzi până anul următor căci, altfel, potrivit credințelor, „îți vor crește bube pe limbă”. Această înfricoșătoare pedeapsă ilustrează, o dată mai mult, faptul că toate aceste cântece străvechi, colindele, adică, aveau, în trecut, un puternic caracter ritualic.
Un alt obicei arhaic, precreștin al acestei zile este acela care poartă numele de Încuratul cailor. El constă în lăsarea cailor liberi, pe ulițele satului (de obicei acoperite de zăpadă), într-un galop impresionant (asistam, în copilăria mea, în fiecare an, la acest spectacol). Caii au un loc special în mitologia creștină, și mai degrabă unul negativ, considerându-se că nechezatul și boncăluitul cailor din Ieslea Sfântă l-ar fi trezit pe Pruncul Sfânt, care a început să plână. Ei ar fi fost blestemați de Maica Sfântă să nu se sature niciodată, să doarmă în picioare și să fie liberi doar de Paștele Cailor (după Sfintele Paști) și acum, de Bobotează. Dar tot mitologia creștină îi recuperează pozitiv, oferindu-le un loc aparte în cadrul acestei zile atât de importante. Astfel, dacă în toată această perioadă a anului (Crăciun, Anul Nou, Bobotează), pământul a fost sfințit și purificat de posibilele rele pe care forțele malefice (demonice) le-ar fi putut atrage, prin acte apotropaice (colindul casei, al grădinilor, al țarinilor) și, la fel, și apa (prin sfințirea apei), aerul ar fi rămas singurul loc pe care demonii de toate formele, proveniențele și puterile l-ar mai fi putut locui. Puterile magice și ancestrale ale calului, de sorginte evident precreștină sunt astfel convertite în plan creștin, căci alergarea lor avea funcția apotropaică de a purifica aerul.
Există, de asemenea, în arealul credințelor populare, o serie de convigeri de sorginte propițiatorie, având prea puțină legătură cu creștinismul (sau chiar deloc), care condamnă aspru orice practici și crezuri magice. Astfel, etnografia consemnează că, în Banat, busuiocul de la preot, la Bobotează, era pus sub pernă în credința că-și visează ursitul; la Bobotează, când mergea popa cu busuioc, fata îl lua și se culca cu el la cap, în locul unde a stat popa; la Bobotează se uitau în oglindă să-și vadă ursitul; se uitau cu lumânările în oglindă”.
Gheorghe Secheşan