Cu mai multe episoade în urmă călătorul nostru ce nu obosește niciodată a poposit pentru un timp pe meleagurile almăjene. Pentru cei ce nu știu și nu au umblat pe acele meleaguri mirifice și asta nu ar trebui să fie o scuză pentru nimeni, e de aflat că din acea zonă s-au ridicat mari oameni de cultură ori militari destoinici. Peisajele sunt la fel de impresionante ca cele din cărțile poștale colorate de prin apus. Cele mai multe mori de apă tradiționale dar și în funcțiune sunt tot pe pârâurile de aici. Acum ne vom referi mai pe larg despre lăcașele de cult din comuna Prigor și satele din jur. Acestea nu sunt la fel de cunoscute ca celebrele mănăstiri din nordul țării dar nu sunt cu nimic mai puțin interesante de cercetat de cel ce se apleacă și asupra nevoilor sufletului. Ma mult decât atât și aici există un loc numit Putna.
Centru de comună este localitatea Prigor cu cele câteva sate din apropiere: Borlovenii Noi, Borlovenii Vechi, Pătaș și Putna.
Satul Prigor (Briger în germană ori Nérahalmos în limba maghiară) nu și-a schimbat numele în totoată istoria sa destul de îndelungată. Despre nume există mai multe teorii unele mai credibile altele destul de fanteziste. Unii învățați susțin că numele localităţii este de origine slavă şi înseamnă Pri (La) şi Gora (Munte), adică Prigora ar fi într-o traducere simplistă un fel de „La munte”. Ţinând cont de faptul că vechea vatră a satului se afla mai sus decât actuala (adusă „la linie” în anii 1780), numele se potriveşte aşezării. Mai sunt și alte explicații care sunt mai poetice dar nu lipsite de oarecare temei. Se mai spune că mica păsăruică minunat colorată ce consumă cu poftă viespi, Prigoarea (Prigoria sau Merops apiaster pe numele oficial din buletinul ei în limba latinilor) ar fi împrumutat numele ei locurilor de la poalele munților Banatului. Dar cu egală îndrreptățire se mai poate spune că numele ar veni de la un cuvânt străvechi ce ar cam însemna „a se însori” sau a te încălzi la primele raze ale soarelui de dimineață. Poate că nu e așa (?) dar e poetică explicația.
Deși satul este destul de nou pe actuala sa vatră din vale, cătunele și sălașele din jur de pe culmi au fost întotdeauna locuite. Urmele de viaţă organizată în obști pe arealul localităţii sunt foarte vechi.
Atât în Antichitate cât şi în Evul Mediu localitatea Prigor era formată din mai multe cătune, aşezate la distanţe mai mici sau mai mari unele de altele, pe dealuri sau pe văi, în păduri sau în lunci. Din aceste cătune populaţia a fost obligată să coboare prin ordin imperial după anul 1780 şi să se aşeze pe vatra actuală adică „să iasă în satele de la drumul mare“. Numele acestor cătune au fost : Sălişte, Salin, Scoc, Ilot, Ruieni, Ramiţa.
Acum, în această perioadă, apar ordinele imperiale ca cătunele să se spargă şi populaţia să iasă în ,,satele de la drumul mare“.
Unele sondaje arheologice efectuate mai mult din întâmplare și nu în mod științific au scos la iveală urme din perioada neoliticului în punctul Odăi (pe malul stâng al văii Prigorului, la mai bine de un kilometru mai la apus de satulul actual unde au fost găsite cioburi de vase din lut arse.
Pe dealul Scoc, în punctul Cozăciţa au fost descoperite unelte din epoca bronzului, iar pe dealul Gradet (în partea de sud-est a localității), ceramica de asemănătoare culturii Coţofeni; o monedă din secolul IV după Christos a fost găsită în hotar, dar nu se cunoaşte locul exact, iar punctele Ruieni, Barovişte şi Ţarova prezintă urme de fortificaţii militare. Un drum de piatră, presupus de origine romană, ale cărui urme se cunosc şi astăzi, lega localitatea Prigor cu Rudăria, astăzi Eftimie Murgu, peste dealurile Bilotac, Iloț şi ogaşul Oloca la intrarea în Rudăria, pe o lungime de nouă km. Dacă cercetările arheologice ar fi reluate prin şantiere, rezultatele vieţuirii umane în Antichitate ar fi mult mai importante şi relevante.
Prima atestare documentată în acte ale vremii confirmă că satul datează din anul 1550, atunci când localitatea este amintită într-un document papal.
În anul 1603 locurile sunt donate unor nobili din zona Caransebeşului. In anul 1611 Ioan Korniş, dregător princiar, primeşte satele Rusca şi Prigor, dar şi părţi din Teregova, pentru serviciile sale credincioase. În „Conscripţia districtelor bănăţene”, întocmită de Luigi Ferdinando Marsigli între anii 1690 şi 1700, Prigorul este atestat în districtul Almăj.
Conscripţiile habsburgice din veacul al XVIII-lea amintesc continuu Prigorul fie în districtul Almăj, iar mai apoi în cel al Orşovei, deși satul nu s-a mutat din loc și doar hotarele trasate pe diverse hărți. Astfel la 1717 satul este pomenit ca având 50 de case. Pe harta Mercy dintre anii 1723 şi 1725 este numit Briger.
Ca fapt divers este povestită întâmplarea din noaptea de 25 octombrie 1732 când o bandă de tâlhari a dat lovitura la casa unui gospodar. Acesta este păgubit de 70 de animale și mai arwe de suferit și fratele său căruia i se taie nasul. În anul 1739 Prigorul are 44 de case. În conscripţia din 1743 satul este amintit cu numele actual în districtul Orşova, iar în 1749 are deja 63 de case. Prigorul figurează şi pe hărţile din anii 1774 şi 1776 cu acelaşi nume, dar anul 1780 aduce cu sine obligativitatea locuitorilor de a-şi părăsi vetrele de prin dealurile și pădurile din jur şi de a coborî în luncă. Locul uneia dintre vechile vetre se numeşte azi Silişte. Pe noul amplasament în anul 1800 se aflau 125 de comunioane familiare şi 13 familii de ţigani aurari.
Militarizarea graniţei bănăţene, începând cu anul 1768, a însemnat şi trecerea locuitorilor Prigorului în regimentul grăniceresc.
O statistică din anul 1771 indică prezenţa a 140 familii de români, a 2 preoţi, a 3 colonişti, dar şi existenţa a 27 văduve. Astfel sporeşte numărul enoriaşilor la Prigor.
O biserică de lemn, cu hramul Sf. Ioan Bogosan, este amintită încă din anul 1744. Biserica din lemn construită pe locul unde se află astăzi casa parohială, a fost arsă de turci în războiul din 1788-1789. În locul ei a fost construită o biserică din nuiele pe acelaşi teren, ca şi în alte sate.
Lucrările pentru construirea bisericii actuale din piatră şi cărămidă au început în anul 1802 şi s-au terminat în 1805. Au participat credincioşii şi oştenii companiei în frunte cu ofiţerii lor. Ea este sfinţită cu mare fast la 14 august 1805 de către episcopul Vârşeţului şi Caransebeşului Iosif Ioanovici Șacabent. Aceste date se cunosc din inscripţia ce se află pe peretele din stânga, la intrarea în biserică: ,,S-a făcut această Sfântă Biserică pe vremea stăpânirii împăratului Francisc I şi s-a sfinţit de episcopul Ioan Ioanovici de Șacabent la anul 1805, la 14 august şi s-a zugrăvit prin blagoslovenia domnului episcop Petru Ioanovici Vidac şi protopop al Mehadiei Nicolae Stoica ( cărturarul și istoricul ce este cunoscut și ca „de Hațeg”) şi prin companie-comandant Ignatie Orescovici şi de economie comandant Spiridon Ianaşu, Dimitrie Bogoeviciu din Bănia şi prin preotul Ilie Cîmpianu şi Andrei Licareţ, parohialnici, diacon Teodor Cîmpianu, slujitor Iancu Matei, frate Zaharia şi epitropi Pîrvan Salariu, zugrav Ştefan Popovici din Oraviţa, s-a sfârşit în 1807 october 10“.
Cum trecerea timpului aduce stricăciuni chiar și lăcașelor sfinte, biserica suferă diverse avarii. Odată cu bunăstarea enoriașilor se poate face o strângere de bani pentru a purcede la renovarea bisericii.
În perioada 1876-1917 s-au efectuat importante lucrări de renovare a bisericii. În 1878 se acoperă turnul cu plăci de aramă şi se reface zidul curţii sfântului lăcaș cu poartă de fier. În 1880 se pune ceas nou în turn, iar în anul 1881 s-a turnat din nou clopotul cel mare. În anul 1885 s-a pus paratrăsnetul şi în 1887 s-a construit podul corului. În anul 1889 s-a dat prin licitaţie publică renovarea generală în interior şi exterior a bisericii. Se pardoseşte interiorul cu plăci de marmură. Lucrările la biserica din Prigor au fost terminate în anul 1890 şi a fost târnosită la 21 mai 1891. Acestea se ştiu din textul ce se află deasupra uşii de la intrarea bărbaţilor ,,S-a renovat aceasta sfântă biserică la anul 1890 şi s-a sfinţit prin Prea Sfinţia Sa D. Ep. Diecezan Nicolae Popea la 21 mai 1891, fiind preot Iosif Cîmpianu – Paroh şi Teodor Cîmpianu – capelan, epitropi: Ilie Şelariu, D. Ruja şi Mihail Marconescu, învăţător Iosif Toader, notar Ioan Topan, primar – Petru Floca. Au lucrat meseriaşii Bartolomeu Delliomini – pictor şi Ianăş Mităr – sculptor”.
Biserica din Prigor a fost ridicată în anul 1744, din lemn. Acum apar ordinele imperiale ca cătunele să se spargă şi populaţia să iasă în ,,satele de la drumul mare“. Astfel sporeşte numărul enoriaşilor la Prigor. Biserica din lemn construită pe locul unde se află astăzi casa parohială, a fost arsă de turci în războiul din 1788-1789. În locul ei a fost construită o biserică din nuiele pe acelaşi teren, ca şi în alte sate.
Biserica este construită în stil baroc provincial, în formă de navă cu lungimea de 17 m, lăţimea de 8 m; este construită din cărămidă pe temelie de piatră, prevăzută cu un turn de 25 m, având 2 clopote. Turnul este acoperit cu tablă din cupru, iar biserica cu ţiglă smălţuită.
În perioada 1876-1917 s-au efectuat importante lucrări de renovare a bisericii. În 1878 se acoperă turnul cu plăci de aramă şi se reface zidul curţii sf. locaș cu poartă de fier. În 1880 se pune ceas nou în turn, iar în anul 1881 s-a turnat din nou clopotul cel mare. În anul 1885 s-a pus paratrăsnetul şi în 1887 s-a construit podul corului. În anul 1889 s-a dat prin licitaţie publică renovarea generală în interior şi exterior a bisericii. Se pardoseşte interiorul cu plăci de marmură. Lucrările la biserica din Prigor au fost terminate în anul 1890 şi a fost târnosită la 21 mai 1891. Acestea se ştiu din textul ce se află deasupra uşii de la intrarea bărbaţilor ,,S-a renovat aceasta sfântă biserică la anul 1890 şi s-a sfinţit prin Prea Sfinţia Sa D. Ep. Diecezan Nicolae Popea la 21 mai 1891, fiind preot Iosif Cîmpianu – Paroh şi Teodor Cîmpianu – capelan, epitropi: Ilie Şelariu, D. Ruja şi Mihail Marconescu, învăţător Iosif Toader, notar Ioan Topan, primar – Petru Floca. Au lucrat meseriaşii Bartolomeu Delliomini – pictor şi Ianăş Mităr – sculptor”.
În anul 1912, 19 iulie, biserica este vizitată de episcopul dr. Miron Cristea care, în trecere spre Pătaş, la sfinţirea bisericii, s-a oprit la Prigor şi a oficiat vecernia cu diaconii Pavel Magdescu şi Iosif Coriolan Buracu, fiu al satului. În 1924 parohia Prigor este cercetată de către episcopul dr. Traian Badescu. În anul 1939 biserica este vizitată și de Nicolae Iorga.
Dar întoarcere armelor impotriva armatei germane nu a adus lucruri prea bune pentru enoriașii din Prigor. În toamna anului 1944 biserica este pângărită şi devastată de ruşi. Au luat şi ce nu le folosea. Mai mult, casa parohială au transformat-o în grajd.
Deși în perioada socialismului în floare nu prea se încuraja biserica și credința străbună, totuși se mai închideau ochii și se mai alocau unele fonduri de stat pentru biserici. Aceste întotdeauna erau insuficiente și trebuiau dublate de bănuții adunați de la cei necăjiți.
În 1982 au fost făcute la biserică unele reparaţii în exterior. În anul 1997 au început lucrări de reparare a turnului şi de zugrăvire exterior, până în 1999. În perioada 1999-2000 s-au refăcut zidul curţii şi gardul de fier, inclusiv uşile de la intrarea în biserică, din lemn de stejar. S-au achiziţionat jgheaburi, burlane, autoforante, tablă şi parazăpezi şi au fost montate. În anul 2014 a fost zugrăvită biserica pe exterior.
Și acum mai poate fi admirată o parte din vechea pictură murală şi cea a iconostasului ce au fost realizate de pictorul Ştefan Popovici în 1803 şi 1807. În anul 1889 se face un iconostas din lemn, de către sculptorul Ianăş Mităr şi se reface pictura de către pictorul Bartolomeu Delliomini. După război, prin grija preotului Ilie Ursu se fac alte reparaţii la biserică, se reface pictura interioară de către pictorul Ion Drăgilă de la Orşova. În anul 2002 pictura din interior a fost restaurată de pictorul Igor Isac. Casa parohială a fost cumpărată în anul 1896 de preotul Iosif Cîmpianu.
Nici nevoile de instruire a noiilor generații nu au fost uitate.
La şcoala confesională ce funcționa sub egida bisericii era la anul 1798 învăţător un anume Barbul Marconescu. de asemenea un cor se înfiinţează la finele sec. XIX. De amintit şi numele lui Coriolan Buracu (născut aici în sat), preot militar, istoriograf şi animator al vieţii corale de care am mai povestit în alte pagini anterioare.
În fiecare an, cu ocazia sărbătorii Naşterii Domnului Iisus Hristos, în biserică se organizează o serbare la care participă toţi copiii din parohie, primind daruri. Din când în când, cu ajutorul enoriaşilor şi al oamenilor de bună-credinţă se strâng alimente şi îmbrăcăminte şi se ajută familiile sărace. Parohia (cu un număr de 720 suflete) are un grup de cateheză format odată cu implementarea Proiectului Patriarhiei Romane şi Organizaţiei World Vision România- Hristos împărtăşit copiilor.
Dar și alte biserici din satele apropiate au o istorie la fel de interesantă ce merită interesul cititorilor. Vor urma și alte pagini de istorie almăjană în cititorul apropiat.
