-Nu se mai poate… nu se mai poate…
-Ce nu se mai poate?
-Trăi în felul ăsta…
-Dar ce s-a întâmplat?
-De bloc e vorba, de bloc, parcă toţi au căpiat. Vor să-şi transforme amărâtele astea de apartamente în palate. De vreo două luni, nu exagerez, când vecinii de sus, când cei de jos, tot burghie în pereţii ăştia neclintiţi de beton. Zgomotele merg direct în creier. Mai ieri, i-am spus unuia dintre sfredelitori… „Domnule, mai aveţi mult?… Nu mai suport”… Ştii ce mi-a răspuns nesimţitul?… „Ieşiţi, doamnă la plimbare, atunci n-o să mai auziţi”…
-Şi poţi să faci ceva?
-Sigur că pot… am un casetofon, vechi, de pe vremuri, dar încă merge. Noaptea la unu, când le-o fi lumea mai dragă, pun la maximum casete cu Stravinski, Sibelius, Rahmaninov şi, poate, şi mai rău. Le am de la un unchi meloman. O să stăm cu toţii şi-o să ascultăm… Babe, moşi, sugari, preşedintele blocului, toate fufele şi fufoii din apartamente.
-Şi la noi au cârpocit, dar mai moale, mai cu înţelegere şi de-o vreme văz că s-au mai liniştit. Oricum, betonul e una, cărămida, alta.
-Ai cafea bună, să ştii… e nemţească, Jakobs?
-Nu contează, acum toate sunt bune, faţă de ce-am băut… adu-ţi aminte… găleţi întregi de nechezol… Mă şi mir cum de-am scăpat cu stomacul… cu splina…
-Păi, am avut zile, altă explicaţie nu e…
-V-aţi mai luat ceva prin casă?… cum să zic, pentru împrospătare?…
-Nu prea, modest, dulapul ăsta de bucătărie, trei cratiţe, o veioză şi cam atât…
-Nici noi n-am prea progresat… Totuşi am făcut ceva, am scăpat de un „jaf” de divan. Putred, nu alta. Noaptea l-am aruncat de pe balcon în stradă. Dimineaţa, pe jumătate, era dezmembrat, au luat arcuri şi bureţi. Acum se ia tot, se rade… Lasă undeva, la îndemână, o pereche de ciorapi, fie şi rupţi, într-o oră nu-i mai găseşti.
-Pe noi, dar uite că nu ţi-am spus, acum două săptămâni, pe când eram la un film, o „nostalgie” de pe vremea „colectivizării”, ne-au călcat hoţii…
-Ziua?… mai spre seară?…
-După amiaza pe la patru… Cum au intrat, nu ştiu, noi avem încuietori duble din China, alarme… şi totuşi…
-Şi???
-Păi ce să-ţi spun, ne-au cam golit… Bicu avea patru costume, trei de ocazii, nunţi, etc., unul de înmormântare. A rămas cu ultimul. Din cămăşi i-au luat peste jumătate, apoi căciula de nutrie, două fulare, două perechi de pantofi. El, când a văzut, doar atât a zis… „Gata, pe mine m-au curăţat”… După două zile de nervi, o criză de fiere, palpitaţii, a plecat la băi, vine peste zece zile…
-Şi ţie?…
-M-au atins şi pe mine, nu te speria… Blana de vulpe, bluzele luate anul trecut în Grecia, două rochii mai groase, cu una vroiam să fac revelionul, căciula cea mai bună şi ce crezi că le-a mai venit?… au luat şi un tablou mare, unde eu şi cu Bicu, în luna de miere, eram la Coarnele Caprei, lângă Iaşi, o staţiune de care ţi-am mai vorbit…
-Şi altceva, aparatură?…
-Poi nu prea avem noi, aparatură… Un radio mic, portativ, ăsta l-au săltat, un aparat vechi de fotografiat şi, era să uit, ceasul cu cuc, de care chiar îmi pare rău…
-V-aţi gândit să mai puneţi o încuietoare?… ar fi bun un câine, latră, se agită…
-Ştiu, aşa e, dar Bicu nu l-ar suporta…
=Ce faceţi?… peste o lună e „Festivalul Clătitelor”, vă duceţi?
-Poate că mergem, n-am mai mâncat demult sarmale, mici, gulaş, n-am mai băut un vin, un pahar de pălincă… Ne plac ieşirile astea, deşi unii mai nobili strâmbă din nas… „prea mult popor”… noi am fost şi la „Bucuria Berii”, a „Vinului”, astă iarnă, la „Răcnetul Şuncilor”, asta fiind o treabă nouă, numai de un an. Dacă mergem la „clătite”, te luăm şi pe tine… Am fost şi la o acţiune culturală, într-un parc, „Pătura care citeşte”…
-Zău?… aşa-i spune?… şi chiar sunt pături care citesc?…
-Nu, nici chiar aşa… e o nouă modă literară, poeţi din aştia tineri, se bagă sub pături şi de-acolo mormăie ceva, versuri de-ale lor…
-Lasă-i pe ăştia cu păturile lor, spune, mai bine, ce mai visezi?… de la o anumită vârstă contează…
-În general, dorm ca betonul, fără vise. Pun capul pe pernă şi, vorba nu ştiu cui, adorm ca o capră. Bicu spune că şi sforăi. Când dormim împreună îmi dă ghionturi. Totuşi, uneori, mai şi visez… Acum trei nopţi m-am găsit la Viena, fără Bicu, având alături de mine un ofiţer din garda nu mai ştiu cărui împărat. Eram cu excursia într-un muzeu şi locotenentul coborâse dintr-un tablou. Se înclină, se prezintă, îmi oferă braţul . De la un chioşc mi-a luat o îngheţată, apoi am mers la un restaurant cu nu mai ştiu ce specific unde am mâncat cucuvele şi prepeliţe preparate ca în Tirol. Da, da , Tirol, a zis… Spre seară, nici nu ştiu cum s-a făcut, el mi-a spus… „O să rămâi cea mai plăcută amintire a mea, o să-i spun şi Împăratului despre tine, dar acum trebuie să plec, să reintru în tablou, aşa e regulamentul”… Ce zici?… o minune…
-Ce să mai zic?… eu, ieri noapte, în mai multe rânduri m-am bătut într-o piaţă, cu vinete, roşii, cartofi, cu unii ce puneau nişte taxe pe toate produsele. Zburau castraveţii şi ce ţi-am mai spus din toate părţile. Când m-am trezit mai să sun după salvare. Un coşmar, nu alta…
-Atunci, hai să trecem la un alt coşmar… Dintre cunoscuţi cine-a mai murit?
-O, mă iei prea repede. Un catalog întreg… tu, spre exemplu, l-ai ştiut pe Cârjan?… lucra chiar la administraţia Pompelor Funebre, cea mai mare din oraş. Acum câteva zile, infarct, la birou, a căzut cu capul pe masă. Alaltăieri, cu fanfara, l-au înmormântat. Lumea zice că a fost frumos. Apoi, în urmă cu vreo lună, cancer, bietul Iepuraş, „coconul”, i se spunea, Cojocelu, Petrică, Jackie… Unul după altul. Nu mai e nici Fulga, croitoreasa, operaţie nereuşită la vezică, pe urmă, Coposescu, a căzut într-o râpă şi, ca mire şi mireasă, Lenuş şi Petricello, a intrat un TIR în ei, în nuntă vreau să zic…
-Doamne, ce grozăvii… eu mai ştiu de biata Angeluca, înţepată de albine şi de doctorul Burcuş, tatăl cântăreţului de manele, Tavi Burcuş…
-Sunt destui… dar dintre bătrâni, cine mai trăieşte?…
-Ştiu de inginerul Ranisav, 95 de ani, dar nu e bine, mănâncă pietriş, se crede Napoleon, de fostul tenor din anii 50, Tase, dacă ţi-l mai aminteşti, se chinuia cu rolurile, surorile Turcu, dintre care una e convinsă că trăieşte în China…
-Cum să zic, trist… dar se ocupă cineva de ei?…
-Pe hârtie, nu ştiu ce comitet, dar, în realitate, Cel de Sus…
-Ei, Sahie, trece vremea, uite s-a făcut de amiază, plec încet, mă duc…
-Eu credeam că nu-i nici unsprezece, aşa-i când te iei cu fleacurile… dar, lasă, ne-am simţit bine, am mai vorbit…
-Aşa-i, am vorbit, din când în când mai trebuie şi asta…
-Dacă te găseşti la telefon cu Bicu spune-i cele bune şi din partea mea…
-Bine, o să-i spun… hai, la revedere…