Ce face bănățeanul lovit brusc de căldura sufocantă a verilor lungi și prăfoase din pusta noastră ce începe să semene a Sahara? Când bate un vânt cald dinspre Dunăre către munții Zarandului și nu ai măcar un pahar de apă la îndemână să-ți amăgești setea! Cine nu a trecut niciodată prin așa ceva să citească altceva, nu rândurile ce vor urma.
Păi ce poți face când nu ai la îndemână măcar un șol de apă, dacă nu chiar un călai plin ochi? Simplu, bănățeanul este recunoscut pentru ingeniozitatea sa și ia măsuri. Adică deschide o bere aburindă ce alunecă mai ceva ca uleiul. Dar despre alăturarea dintre ulei și bere mai târziu.
Poate că așa au gândit și pedestrașii austrieci ce au asediat Cetatea Temeşvar-ului tot într-un sfârșit de vară încinsă și mai mult de praful de pușcă tras cu generozitate. Soldații de sub flamura habsburgică erau adunați din tot continentul, dar mai ales din provinciile germanofone de la nord de Alpi. Aici, tradiția consumului de bere este veche cât istoria lor scrisă. Toată lumea bea bere. Chiar dacă cunoscătorii spun că și vinurile albe și acide germane sunt la mare căutare. Dar și atunci, ca și acum, vinul era apanajul ofițerilor suspuși. Nu oricine avea acces la un vin. Nu prea era de nasul soldaților simpli. Dar bere se găsea cam peste tot și predispunea la bună dispoziție. După câteva stacane, rănile din lupte dureau mai puțin și serviciul militar părea mai suportabil.
Foarte posibil că așa or fi gândit și conducătorii de oști după ce au cucerit orașul. Dacă nu prea este apă bună de băut, după cum am mai povestit aici despre istoria lungă a apei potabile, atunci trebuie găsită urgent o soluție.
Rezolvarea necazului a fost urgență primă a guvernatorului. Prima măsură importantă a fost ordinul de a se construi o fabrică de produs bere. Soldații trebuie să bea ceva în lipsa apei potabile. Primul act cunoscut ce vorbește ceva despre bere a fost dat de comenduirea cetății și impunea construirea unei fierbătorii de bere și a unui cazan de rachiu. În acest act se interzicea aducerea berii și a rachiului din altă parte și se specifica obligația tuturor satelor din Banat de a prelua pe bază de repartiție anumite cantități din aceste produse. Așa mai făcea armata și un ban în plus. Ordonanța a fost dictată de o necesitate acută. Dar în plan secund a și urgentat punere pe hârtie a unei serii de proiecte pentru alimentarea Cetății cu apă prin conducte de lemn și construirea unui turn de apă alimentat din Bega. Bună sau mai puțin bună, apa era necesară și la prepararea berii.
Fierbătoria (manufactura) de bere a fost construită în Palancă Nouă, cartierul ce, în timp, se va extinde până la a deveni Fabricul de azi. Acest amplasament al fierbătoriei a fost dictat probabil de posibilitatea alimentării cu apă, aici existând câteva din fântânile de apă suficient de curată și nu atât de mâloasă ca în restul Cetății.
Oficial, anul 1718 este considerat a fi anul de naștere a berii timișorene. Așa se consemnează în actele oficiale. Dar mai sunt voci credibile ce susțin că berea a fost preparată chiar mai înaintea fabricii de capacitate destul de mare. Se vorbește de unii mici meșteșugari ce ar fi făcut cantități mai mici și după procedee artizanale. De la bun început, acestă fabrică a ocupat un teren destul de larg în cartierul Fabric. Ca până în ziua de azi, în aceleași locuri. Locul actual încă păstrează urmele timpurilor străvechi datorită prezenței clădirilor originale: clădirea administrativă, clădirea în care se fierbea berea. Se mai poate observa chiar de la oarecare distanță hornul frumos lucrat al cazanului cu foc direct. În epoca de înflorire maximă a industriei nu se putea imagina o fabrică fără câteva coșori de fum impresionante. Dar acestea erau și opere de artă prin frumusețea liniilor și materialele folosite, de obicei cărămidă aparentă foarte bine arsă.
Astfel, prințul Eugeniu de Savoia, ce se leagă cu numele de începuturile acestui oraș, a contribuit și la înființarea primei fabrici de bere de pe teritoriul actual al României. A fost primul pas al unei istorii ce nici acum, după 300 de ani, nu pare să se incheie. Este prima fază, de pionierat, a unei industrii ce se va dovedi în timp de mare atractivitate economică.
Chiar și pâinea făcută aici a avut de câștigat. Drojdia de bere a permis creșterea producției de panificație. Pâinea creștea mai repede și mai uniform decât cea țărănească, făcută cu maia.
Primele decenii ale fabricii au stat sub semnul administrației militare. Doar surplusurile de după satisfacerea setei soldaților erau cedate civilor. Din motive de eficiență economică, mai apoi fabrica a fost închiriată sau concesionată pe rând mai multor grupuri de investitori.
Din momentul înființării sale și până la începutul secolului al XIX-lea, producția a fost de aproximativ 500.000 litri pe an. Era o cantitate apreciabilă dacă ne raportăm la populația de atunci a orașului și a regiunii. Încă nu se inventaseră metode sigure de a conserva berea pentru perioade mai lungi. Nu exista pasteurizare. Toată producția trebuia băută urgent.
Tocmai de aici au apărut și primele semne ale colapsului. La un secol și jumătate de la înființare, fierbătoria intră în lichidare. Costurile de fabricație creșteau fără să se poată vinde producția integral.
Pe la anul 1870, fabrica în prag de faliment este scoasă la vânzare. Dar cine putea avea destui bani de investit decât Casa de Economii. Licitația este câștigată în anul 1874 de un grup de proprietari timișoreni ce reușesc să reia producția după un an de retehnologizări. Este etapa modernizării fabricii vechi.
Din 1883, Fierbătoria va trece printr-o nouă perioadă de modernizare: „Ignatz și fiii” cumpără fabrica ce este cunoscută sub numele de “Fierbătoria de bere din Fabric, Societate pe acțiuni”.
Sub această nouă firmă, „Fierbătoria de bere din Fabric, Societate pe acțiuni”, fabrica de bere trece printr-o perioadă de mare înflorire. Clădirea unde se fierbea berea și coșul cazanului cu foc direct există și astăzi, ea fiind transformată în anul 1988 în sală de protocol.
Prima și cea mai valoroasă investiție s-a efectuat între anii 1900-1920 și a avut ca urmare creșterea producției de bere la un nivel de 100.000 hl/an și o îmbunătățire sensibilă a calității. Saltul hotărâtor s-a înregistrat ca urmare a înlocuirii frigului natural cu cel artificial. Demn de menționat este și faptul că centrala frigorifică este în folosință și astăzi. Filtrul de bere a fost introdus în fluxul tehnologic pe plan mondial abia în anul 1900, iar la fabrica de bere din Timișoara în jurul anilor 1920.
Nivelul producției se menține la cca 10 milioane litri pe an. S-ar putea crede că în perioada primului război mondial a scăzut producția. Dimpotrivă. Cererea a fost mult mai mare. Berea a mers la export pe toate piețele europene. Așa cum s-au putut vedea chiar în acestă vară la expoziția Muzeului Național al Banatului, sticle de bere timișorene au fost găsite în tranșeele de pe frontul italian. După două sute de ani, berea venită de la Timișoara și-a recăpătat vechea menire, de a potoli setea soldaților, fie ei austrieci sau italieni. În anii războiului se produceau circa 15 milioane de litri.
După război, producția revine la cantitățile antebelice, menținându-se până la naționalizarea din 1948. Ca noutate, la Timișoara s-a introdus centrifuga pentru separarea tubului cald și filtrarea mustului rece, toate ducând la o îmbunătățire a calității berii. Secția de îmbuteliere a fost dotată cu o nouă linie modernă, crescând capacitatea de îmbuteliere de la 4.500 la 10.500 sticle pe oră.
Anii au trecut dar producția nu a scăzut. În ani de criză ai sistemului totalitar, din faza sa finală, nu se mai ținea cont de nimic. Trebuia să mergă liniile de îmbuteliere. Mai ales spre export. În acei ani, uleiul de floarea soarelui, cel atât de greu de găsit și numai pe cartele raționalizate, se îmbutelia în sticle identice cu cele de bere. Sticlele se recuperau și se reciclau. Nu se insista prea tare cu spălarea și dezinfectarea acestor sticle. Așa a apărut pe piață berea cu gust rânced de ulei vechi. De nevoie, era băută, mai cu scârbă, dar ținea de sete. Cei mai descurcăreți cereau sticle verzi. Se credea că doar cele de culoare maro ar fi cu gust de ulei rânced.
Nu avea nici un rost să faci reclamație undeva. Se mușamaliza totul. Situația era cunoscută. În cel mai bun caz se primea un răspuns în doi peri precum că „lasă, bine că se găsește și așa”!
Azi, cei ce beau bere Timișorena, cea soră cu Ursusul Clujean, nici nu pot crede că a existat bere cu gust de ulei.
Dacă nu erau mlaștinile din câmpia bănățeană poate nu ar fi apărut nici berea atât de răcoritoare. Și acum s-ar fi băut bragă turcească.
Citește și: Nădragii de piele au dat măsura calității berii timișorene