Acum trei decenii, în România se ridica interdicția de a folosi anumiți termeni și, odată cu ei, se admitea faptul că societatea românească nu era nici pe departe atât de „impecabilă” precum o cereau „documentele de partid și de stat”. Nu toți „oamenii muncii” munceau și nici măcar poporul nu era alcătuit exclusiv din „brațe puternice”, hotărâte să construiască societatea de vis.
Atunci, intra în uz termenul de handicapat, care, ca orice exotism (!), avea să facă o fulminantă carieră în vorbirea zilnică. Orice „dușman” (de clasă, normal!) era etichetat handicapat pentru că sonoritatea și chiar înțelesul termenului exercitau o fascinație greu de învins. Ulterior, au apărut ei, bărbații gay, și, câțiva ani mai târziu, lesbienele care, fără să inventeze o (minunată) lume nouă, aduceau în orizontul mental românesc identități și fapte incorecte politic până atunci. Treptat, lumea își deschidea granițele, îmbogățind limbajul, chiar dacă îl și sărăcea iresponsabil de mult. Ne-am amuzat văzând cum oameni și fapte fără legătură cu noile expresii primeau nume și intrau în atenția noastră, schimbând referințele și discursul.
Din păcate, de câțiva ani, nemulțumirile și marginalizații și-au dat mâna spre a reînvia și adăuga la modele expresii noi, simbolistica interbelică, sirenele extremei drepte și, corelativ, temerile întoarcerii în timp. De regulă, o extremă o aduce pe cealaltă pentru că are nevoie de un adversar pe măsură, astfel că, mai nou (sau mai vechi?), umblă printre noi fantoma numită neomarxism.
Ar fi de spus două lucruri, înainte de a merge mai departe. În primul rând, dincolo de a fi cool, e un sindrom de criză. Profundă și periculoasă. Pentru că o societate are șanse de vindecare atunci și numai atunci când există forțe politice de centru credibile, deținătoare a unei puteri legitime și, astfel, capabile să țină barca în echilibru, să atragă extremele spre un compromis, dacă nu spre dialog, permițând diferitelor tendințe să se nuanțeze și „să prindă trenul”, chiar dacă ruta sau destinația mai rămân deschise negocierilor.
Așa s-a depășit anul 1989, așa se trece de pe un mal pe altul, cu nostalgici și indeciși, cu tot. Atunci când centrul rămâne slab populat sau lipsit de putere efectivă, extremele se generează una pe cealaltă, se întrețin și se dezvoltă divizând societatea și răscolind spiridușii trecutului, ai nișelor sociale, cufărul cu teme înghețate.
În al doilea rând, ceea ce e frapant este bucuria cu care auzim tot mai des termenul de neomarxism folosit cu privire la realități prea noi spre a avea un nume propriu. Apoi, aici se reînvie mitul celui ce dă nume lucrurilor spre a le aduce la viață, dar întrebarea obligatorie este în ce măsură cei ce vorbesc știu ce spun? Spre a fi neomarxist, ar trebui să știm ce a fost/este marxismul și în ce mod (sau dacă) trebuie readus în viața societăților. La nivel ideal, ar trebui să vedem și limitele primului spre a prevedea blocajele noului personaj. Câți dintre cei de azi, indiferent de vârstă, știu să spună în ce a constat marxismul, în condițiile în care nici măcar foștii dascăli de materialism dialectic nu-l prea citiseră pe Marx.
Nici nu fusese tradus propriu-zis, ci doar în sens caragialesc, spre a îndemna proletariatul în direcția corectă politic, nicidecum în cea pe care ar fi descoperit-o cu capul propriu citind filosofia în cauză. Fiindcă, nu-i așa, crede și nu cerceta, căci ceea ce îți dictăm noi e mult mai corect și chiar autentic față de puținul pe care crezi tu că îl înțelegi! Iar de aici până la paralela cu revolta bisericii creștine (de ambele maluri) împotriva Reformei și a imperativului de a citi personal Cuvântul originar, nu mai de mult de mers! Doar că nimeni nu are nevoie de Reformă, ci doar de insurecții, de revoluții în direcția dictată sau impusă de unii, alții, ce-și lipesc arbitrar nume de rezonanță, fără a ști despre ce vorbesc și, mai ales, fără a fi capabili să argumenteze alegerea făcută. Cât despre oi… ele viețuiesc în turmă, nu-i așa?
Mai nou, intelectuali cu pretenții sau discipolii lor legați la ochi au „învățat” o nouă mantră, cea a Școlii de la Frankfurt. Și aici, situația este labirintică, numai bună de utilizat în fața celor mulți și nepricepuți. Câte lucrări ale gânditorilor acestei școli au fost traduse și au trecut prin dezbaterea (relativ) publică, spre a fi un bun de largă folosință? Cu sporită exigență întrebăm: câți dintre cei ce pronunță cu emfază numele acestei grupări știu să dea trei-patru nume ale reprezentanților de seamă, nemaivorbind despre lucrările lor fundamentale?
O vom spune pe șleau că, întocmai cum două mii de ani de creștinism au pus în circulație ideile și interpretările unei lungi suite de doctrinari, mai onești sau mai deciși să introducă propriile lor nuanțe, întocmai cum interpretarea „originalistă” a dreptului este considerată de lumea civilizată drept periculoasă, căci aduce reguli vechi într-o lume schimbată, deturnând-o de la evoluția ei, tot astfel a lipi un nume vechi, de prestigiu unui fenomen nou, ce se adresează unei alte societăți, este cel puțin un exercițiu vicios, dacă nu un program de intoxicare practicat cu vădită premeditare! Școala de la Frankfurt a fost un institut de cercetare socială activă în perioada interbelică și în primele decenii de pace, însă impactul este acum, deturnat de amprenta pusă de anii de totalitarism asupra memoriei colective. Nici filosofii acestei „școli” nu pot fi, toți, considerați neomarxisti, cu atât mai puțin comentatorii lor contemporani, care citesc doar anumite pagini, ignorând, din grabă și inconștiență, contextul analizei pe care cred că o preiau.
Așadar, tranziția socială a lăsat deoparte o serie de grupuri sociale, de teme și de proiecte nefinalizate spre a favoriza altele. Cum e și firesc, cei rămași în afara jocului, pe (ne)merit sau din alte rațiuni, sunt nemulțumiți și fac tot posibilul să reintre „pe teren”. Acumularea de tensiune determină coborârea la nivelul pulsiunilor primare, ale violenței de limbaj sau de decizii, dovedind profunzimea crizei în care ne aflăm. Dar de aici până la exacerbarea extremelor este (sau ar trebui să fie o) cale foarte lungă, obligatoriu de trecut prin cenzura alternativelor și a compromisului de etapă.
Zâmbetul amar pe care însăși ideea de compromis îl aduce pe buzele tuturor încă ar fi motiv de carantină mentală, nicidecum de arbitrarul jocului cu termeni și teorii pe care nu le cunoaștem, dar care au rolul de a suna amenințător, disciplinar, ca o sentință pronunțată în seama celor ce nu bat pas de defilare! Dacă, la această oră, „conceptul” de comunism sună a otravă, atunci haideți să-i lipim tot felul de abțibilduri pe care (aproape) nimeni nu le va contesta, dar care îi vor spori fața hidoasă. Unul dintre acestea, de multă vreme atașat de propagandiști, a fost cel de marxism, ceea ce determină pe noii „creatori de opinie” să-l modernizeze (cred ei) în sensul de neomarxism. Iar pentru naivii care credeau că bătălia doctrinelor politice s-a încheiat, iată acum duelul între fasciști (sună mai viril decât extrema dreaptă, lăsând să se audă bătaia cizmei pe caldarâm!) și neomarxiști. Ca și când toate problemele au fost rezolvate și vom fi ajuns deja la confruntarea finală dintre principii!
Și bau-bau?
Să nu credeți că râde de noi pentru că i-am schimbat identitatea și-i punem în cârcă tot ce nu știm să numim altfel pentru că „limitele limbajului meu sunt limitele minții mele”, cum spunea Wittgenstein în secolul trecut. Dimpotrivă, limitele minții noastre sunt adevăratul bau-bau asupra căruia trebuie să medităm! Și vom aminti celor ce vor să priceapă insistența cu care Marx vorbea despre educație ca vehicul fundamental în înțelegerea fenomenelor, înțelegere care, la rândul ei, ar conduce spre emancipare. Pe baza acesteia, subliniază și Erich Fromm (cercetător important al Școlii de la Frankfurt) faptul că teoria marxistă are în vedere eliberarea individului de sub dominația „lucrurilor și a circumstanțelor” pentru a deveni „un participant activ și responsabil în procesele sociale și economice”.
„Omul bogat”, în viziunea lui Marx, „este omul care reprezintă mult, nu omul care deține multe”, concluzionează același Fromm. Ce spun cei considerați, azi, neomarxiști?
În primul rând sunt acuzați că promovează omogenizarea, nivelarea umanității la un numitor comun suficient de artificial și de alienant încât să anuleze personalitatea umană, transformându-ne, pe toți, în roboței. Aici se joacă un twist murdar, cu titlul unei cărți a lui Herbert Marcuse, de asemenea membru al grupului de la Frankfurt. Cartea din 1960 se intitula Omul unidimensional și tocmai critica societatea care urmărea să anuleze spiritul critic al individului aglutinându-l într-un corp social amorf și inert. Se spune că cei ce sunt „aruncați” azi în coșul neomarxismului resping ideea de liber arbitru al fiecărui individ și, prin aceasta, impun dominația unui grup restrâns asupra societății, lipsite de mijloace de apărare și, mai ales, de revoltă.
Obsesia controlului social, a dominației asupra altora se consideră a-și fi găsit inspirația în Personalitatea autoritară (Theodor Adorno, 1939), cu toate că tocmai acolo se analizează tendințele de impunere spre a le critica și a limita ceea ce abia se instaurase în Europa, în forma totalitarismului nazist. Dar o asemenea autoritate este cea care, abuzând de lipsa de informare, deci de cultură socio-politică a maselor, stabilește nivelul corectitudinii politice, sfera valorilor acceptabile și, respectiv, nivelul sancțiunilor aplicabile nu individual, ci la nivelul unor întregi categorii sociale, etnice, confesionale sau de gen. Ultima „descoperire” a acestor pretinși neomarxiști este agenda LGBTQI în care s-ar amesteca, fără evaluare rațională, drepturi ale omului, interese și instincte, îmbrăcate în teorii freudiene citite pe margine de trotuar și asimilate după cum acestea susțin, pe moment, o virtuală împlinire a principiului freudian al plăcerii.
Cu siguranță, omul care încă și-a păstrat dreapta rațiune nu va pricepe mare lucru din tot acest amalgam și va întoarce spatele acestor vorbitori fugiți din Turnul Babel. Ce au toate acestea cu Marx, cu libertatea și cu incapacitatea noastră de azi în a ne gestiona tarele sau obsesiile adunate pe un colț de caiet?
Să ne amintim că Marx considera educația drept ieșire din labirint. În lucrările Școlii de la Frankfurt, aceasta e amintită în treacăt, considerându-se drept ceva inerent formării omului contemporan, ținta acestor gânditori fiind moralitatea și, respectiv, coerența dintre teoriile sociale și realitate. Înțelegem supărarea dreptei radicale împotriva omului unidimensional, cu toate că nici propaganda lor nu defilează prea departe de acesta! Dar bau-baul unidimensional nu vine nici de la Marx, nici de la Frankfurt, ci de la noi, cei de azi, care, din „limitele lumii mele”, nu mai vedem nici soluții, nici rațiunea pentru a le căuta. E mai facil să ne ascundem în spatele unui fals marxism care îi acuză pe alții de oprimare, de abuz, de interese obscure, fără a lămuri incapacitatea noastră funciară de reacție adecvată. Omul lui Marx trebuia să devină subiect activ social, nicidecum un număr aliniat corectitudinii politice.
Autonomia individuală, autoorganizarea și autoconducerea spre care încuraja proletariatul sunt tocmai „dușmanii de clasă” ai comunismului vulgar (Marx), care urmărește, înainte de orice, redefinirea adevărului după criteriile construite de partid. În vremea noastră, partidul fiind cel ce definește dacă mai avem un sex biologic sau unul politic inventat, selectează programa școlară sau repertoriul unui teatru, orientarea dezirabilă a culturii sau, dimpotrivă, cancel culture spre a corespunde noilor obiective. Sună cunoscut, dar atât de departe de Marx, atât de opus Școlii de la Frankfurt, care promova tocmai analiza critică a fenomenelor sociale, respectiv adaptarea continuă a interpretărilor teoretice la evoluția faptelor reale.
Cineva are nevoie de un bau-bau pe care să ni-l prezinte drept responsabil de toate nemulțumirile noastre. Dar un om informat și, măcar mediu rațional, e obligat să vadă că bau-baul traversează cu nonșalanță dintr-un partid în altul, dintr-o extremă în alta, complet dezinformat, excesiv, plin de el, răspânditor de calificative ieftine, paznic al corectitudinii politice absolute. Nici neomarxist, nici neolegionar, ci un carcalete util oricui e gata să-l flateze.