Vremurile tulburi pe care le trăim sunt marcate de multiple conflicte infra-sociale. Dar pare că niciunul dintre acestea nu e mai categoric, mai aprig și mai zgomotos decât conflictul între generații, respectiv între cei tineri și cei ajunși la maturitate ori chiar biologic îmbătrâniți. Știu că subiectul nu este unul nou și despre el au scris, deopotrivă, sociologi, antropologi, psihologi, filosofi, economiști și chiar juriști. Mai toți aceștia au teoretizat pe marginea conflictului inter-generațional, plecând de la o idee pe cât de simplă, pe atât de adevărată: tinerii se grăbesc, iar cei vârstnici întârzie retragerea cât pot de mult. Și atitudinea celor dintâi și încăpățânarea celor din urmă afectează, într-un fel sau altul, societatea. Mai mult sau mai puțin zgomotos, tinerii pretind că știu, că pot și că au voința necesară pentru a schimba o societate care, pentru ei, nu este destul de dinamică și nu este capabilă să se adapteze necesarelor înnoiri, iar vina pentru această condamnabilă stagnare este a celor trecuți de 40–50 de ani, care nu înțeleg că le-a cam trecut vremea. La rândul lor, cei ajunși la vârsta maturității — fizice, dar mai ales intelectuale — simt că sunt datori să conserve o stare de fapt așezată, verificată și în care i-au conceput, i-au crescut și i-au educat tocmai pe cei care astăzi pretind să preia frâiele politice și economice ale societății.

Cum de s-a ajuns la situația mai sus descrisă? E foarte greu de reprodus, în doar câteva rânduri, ansamblul de cauze care au condus la acest veritabil război între generații. Dar vinovații sunt, în primul rând, cei care astăzi nu mai sunt la prima tinerețe. Au „relaxat” mult prea mult școala, „înnebunindu-și” copiii cu idei dintre cele mai năstrușnice: că vlăstarele lor pot orice, deși, evident, niciun om nu poate orice și cu atât mai puțin un copil sau un tânăr; că cel pe care l-au conceput este — întotdeauna și la orice disciplină școlară — de nota zece, iar o eventuală notă mai mică (un cinci, un șase sau un șapte) le-a fost dată pentru că profesorul, eventual mai riguros sau mai aspru, este un frustrat, poate chiar un muritor de foame, ros de invidie pentru că elevul e mai bine îmbrăcat și este adus la școală cu un automobil de lux; că accesul la studiile superioare trebuie să fie deschis pentru orice tânăr, indiferent de cât de capabilă sau incapabilă ar fi progenitura; că diploma universitară nu este decât un scop în sine, care nu are neapărată nevoie de o acoperire în cunoștințe, pentru că simpla ei posesie îți asigură accesul la poziții profesionale, funcții sau demnități, fie „la stat”, fie în mediul economic privat; că munca fizică este umilitoare și că nu este niciodată pentru propriul lor copil, chiar dacă acesta, ajuns la 18–20 de ani, scrie cu greșeli de ortografie și reușește să folosească corect doar un număr extrem de mic de cuvinte în limba maternă; că orice poate fi „rezolvat” sau „cumpărat”, inclusiv o carieră profesională, întrucât — nu-i așa! — toată lumea face la fel; că o voce ridicată, o amenințare directă sau strecurată ori o ofensă bine și la timp plasată, la adresa unui „babalâc”, îți poate aduce mai multe avantaje (de viață sau profesionale) decât studiul serios și consistent ori acumulările în timp.

Criteriul maturității a marcat sistemele noastre de drept din cele mai vechi timpuri. Dreptul roman, spre pildă, nu recunoștea imberbului niciun fel de libertate politică. Numai după ce tânărul urma o îndelungată carieră militară, marcată de reușite notabile și pe parcursul căreia se maturiza și devenea un cetățean complet, acesta putea îmbrățișa o carieră politică. Alte vremuri, alte moravuri! Numai că viața a dovedit că sistemul roman de selecție a viitorilor politicieni a girat supraviețuirea Republicii și, mai apoi, a Imperiului Roman până la renunțarea la acest sistem. Odată ce tinerilor li s-a permis să se implice, de timpuriu, în viața politică a Statului Roman, a început declinul acestui stat, pentru că vigoarea n-a putut lua locul înțelepciunii și nici al experienței. Secole mai târziu, pericolul „tinereții” este plastic surprins de scriitorul francez Nicolas Boileau, de la care ne-au rămas următoarele versuri: „Le temps, qui change tout, change aussi nos humeurs;/ Chaque âge a ses plaisirs, son esprit et ses meurs:/ Un jeune homme, toujours bouillant dans ses caprices,/ Est prompt à recevoir l’impression des vices,/ Est vain dans ses discours, volage en ses désirs,/ Retif à la censure, et fou dans les plaisirs./ L’âge viril, plus mur, inspire un air plus sage,/ Se pousse auprès des grands, s’intrigue, se ménage,/ Contre les coups du sort songe à se maintenir,/ El loin dans le présent regarde l’avenir./ La vieillesse chagrine incessamment amasse,/ Garde, non pas pour soi, les trésors qu’elle entasse,/ Marche en tous ses desseins d’un pas lent et glacé,/ Toujours plaint le present et vante le passé;/ Inhabile aux plaisirs dont la jeunesse abuse,/ Blâme en eux les douceurs que l’âge lui refuse”.

Ceea ce eu îmi permit să reproșez tinerilor este lipsa de răbdare. Ei nu înțeleg că nu poți face la 25–30 de ani ceea ce urmează să poți face foarte bine la 40, 50 sau chiar la 60 de ani. La un tânăr, știința de carte — dacă există! — nu-i de-ajuns. Mai este nevoie și de experiență, de acumulări care nu se pot face altfel decât din trăind și muncind ani și decenii, alături și în mijlocul semenilor tăi. Când aveam 25–30 de ani, credeam, la rândul meu, că pot să fac orice. Norocul meu a fost că, atunci, în preajma mea s-au găsit oameni care să-mi pondereze exaltarea și să-mi îndrume (mai ales) pașii făcuți în profesie, pentru a nu ajunge să-mi frâng gâtul. Pe măsura creșterii numărului de cărți citite și a dialogurilor purtate cu „vârstnicii” pe care am avut șansa să-i întâlnesc, am renunțat la tonul categoric, am învățat să ascult (deși, aici aș mai avea multe de făcut) și, mai ales, să mă pun în locul celor cu care interacționez. A fost nevoie de acumularea unui veritabil cursus honorum pentru a ajunge să fiu cel care sunt astăzi. Să înțeleg corect nu numai lumea dreptului — atât de dragă inimii mele —, ci și realitățile sociale cu care astăzi mă confrunt.