Cred că niciun sculptor de azi nu are dinamica lui Bata Marianov. Când nu sculptează, scrie — roman, biografie, autobiografie, pamflete. Pamflete dure, chiar împotriva celor care i-au fost, odinioară, prieteni. Când nu e în Germania, e la Gărâna, unde întemeiază o tabără de sculptură; când nu e la Timişoara, e la Caransebeș, unde întemeiază alt parc de sculptură, la marginea oraşului. Şi se stabileşte acolo pentru o săptămână, un an, poate… pentru totdeuna. Se înţelege cu oamenii locului? Cu sculptorii, cei mari, care au fost lângă el? Da şi nu, de ce să nu existe supărări? Am scris de mai multe ori despre Bata Marianov, aşa cum au făcut-o şi alţii. A scris Mihaela Cristea mai bine decât ceilalţi? Mihaela Cristea ar fi trebuit să lanseze la Timişoara, cu ani în urmă, o carte despre Henriette Yvonne Stahl, de care era foarte mândră. N-a ajuns la Timişoara, îmi explică Marcel Tolcea, fiindcă mai avea încă străinătăţi de călcat. Citesc acum amplul ei dialog cu Bata Marianov, Dialoguri despre înfăptuire şi desfiinţare. Un sculptor care vorbeşte. Cu un studiu introductiv de Pavel Şuşară şi o postfaţă de Nicolae Stoia, şi el realizat cu ani în urmă — tipărit abia acum. E încântată de statutul ei de teleast, de profesiunea ei de redactor de televiziune, de viaţa ei între plasticieni. Vasile Drăguţ a convins-o să facă critică de artă „fiindcă toţi criticii de artă au terminat filologia”. Sau, dacă nu toţi, măcar Ion Frunzetti, Dan Grigorescu, Dan Hăulică. Ştie multe (aproape tot) despre grupurile prin care a trecut Bata, dar mai vrea să afle. Înfruntarea/confruntarea cu Bata nu-i deloc simplă fiindcă şi Bata este un personaj prin excelenţă inconfortabil, care are părerile lui, exprimate fără ezitare. Fără milă. Mihaela Cristea a citit tot, inclusiv manifestele plasticianului, inclusiv Dodecalogul culpabilităţii politicului actual.
Mai mult decât alţi artişti plastici, Bata Marianov e un temperament vulcanic, care nu se mulţumeşte a schimba Imaginile lumii. El vrea să reformeze, să aibă dialog nu doar cu oamenii artei, ci şi cu oameni politici. Nu-i place lumea de azi. Scrie poeme, pamflete, articole, „scrisori deschise”, în care se confesează, trage la răspundere, lansează anatema. Mihaela Cristea vrea să-l tempereze, dar cum? Fixat în Germania Federală în anii optzeci, strâmtorat, Bata ameninţă oficialităţile că va cere azil cultural în RDG. „Ştiam că majoritatea politicienilor sunt incapabili să înţeleagă fenomenul artistic, dar speram să-i surprind cu cererea mea. Pe cei mai mulţi nici toba cea mai vehementă nu i-ar fi putut trezi din ignoranţa lor desăvârşită. Şi totuşi… Preşedintele statului, Richard von Weizsacker, un om de o incontestabilă calitate intelectuală, a reacţionat spontan, trimiţându-mi 2.000 de mărci…”. Artistul mărturiseşte că nu este şi nici nu vrea să fie lider de opinie, dar trăieşte mereu alături sau în interiorul unui grup, are proiecte pentru care luptă, este — ar vrea să fie — un constructor. E un personaj cu o dinamică excepţională, ca şi Mihaela Cristea, care lansează temele unui dialog viu, recuperator. Cartea este (ar putea fi) istoria unei generaţii de vârf a artelor plastice.
Cu puţine zile înainte de vernisajul unei expoziţii excepţionale a lui Bata la Muzeul de Artă din Timişoara, o doamnă mi-a adus cartea „sculptorului care vorbeşte”. Vine la expoziţie şi autoarea, Mihaela Cristea?, am întrebat-o. Mihaela a murit demult, mi-a răspuns prietena lui Bata. Cum Nicolae Stoia, cel care scrisese postfaţa, şi-a încheiat zilele pământeşti cu nişte luni în urmă, m-am dus la vernisaj cu inima strânsă. Când i-am întâlnit acolo pe Pavel Şuşară şi pe Bata, am înţeles că nu toate se întâmplă în cea mai rea dintre lumile posibile.
Toate se întâmplă în cea mai bună dintre lumile posibile, chiar şi supărările lui Bata. Îi citesc ultima carte, Coada dracului. Cartea înstrăinării, cu supărările pe el, pe lume, pe cei mari de azi, pe cei mari de odinioară. O altă „autobiografie” a lui Bata Marianov, cu un titlu cum nu se poate mai bine povestitor: Coada dracului. Cartea înstrăinării.
