Oricine străbate urbea Timișoarei fie pe o axă de la Sud la Nord ori chiar automobilistul ce intră în oraș dinspe calea Lugojului odată ajuns la capătul bulevardului Take Ionescu va da cu ochii de „Bastionul Cetății”.
A intrat în vorbirea colocvială acest nume. Nimeni nu se mai întreabă ce e cu acest bastion. Acum este unicul martor al vechii fortificații ce înconjura Cetatea. Dar e bine de știut că în urmă cu aproape trei secole au fost construite nu mai puțin de nouă astfel de mici cetăți întărite aflate la marginea zidurilor principale ce la nevoie se puteau apăra și independent sau veni în sprijinul militarilor din interior sau a celorlalte bastioane.
Bastionul Theresia este singurul bastion care mai există din cetatea Timișoarei din perioada când orașul civil era mult în afara zidurilor iar cetatea era destinată doar scopurilor militare de apărare.
Fiind singurul bastion din Timișoara ce a mai rămas aproape intact, mai este cunoscut de timișoreni sub numele de Bastionul Cetății, celelalte fiind uitate.
După cucerirea în octombrie 1716 a cetății Timișoarei de către armata habsburgică sub conducerea lui Eugeniu de Savoia s-a constatat că fortificațiile turcești nu puteau face față noilor tehnici de luptă. Ca urmare s-a luat decizia de a se reface întreaga cetate. Fortificarea s-a făcut în sistem Pagan destul de avansat în epocă.Sistemul Pagan a inspirat primul dintre sistemele de fortificație preconizate de inginerul Vauban, asemănarea dintre aceste sisteme a răspândit afirmația că Timișoara ar fi fost fortificată în stil Vauban. De fapt este un model pseudo Vauban.
Bastionul era situat în partea de est a cetății. Actual este situat aproape în centrul orașului, fiind situat între bd. Revoluției din 1989, str. Martin Luther, piața Ionel I.C. Brătianu (Punctele Cardinale) și str. Vasile Goldiș. Este străbătut pe direcția nord-sud de str. Hector. Face parte din zona de construcție protejată ZCP 01 – Cartierul istoric Cetate.
Bastionul Theresia a fost primul care a fost construit. Construcția a început în 1732 imediat după ce s-au finalizat lucrările hidrotehnice de regularizare a cursului Begăi, lucrări care s-au desfășurat în perioada 1728–1732 și care erau menite să asigure apa necesară în șanțul cetății ca ravelinul/bastionul să poată funcționa corect. El apare prima dată pe planurile din anii 1732–1733. Inițial a fost conceput ca ravelin, înconjurat de apă, situat în fața zidului (curtină) care urma să unească viitoarele bastioane Francisc și Iosef și s-a numit Ravelinul de Proviant (Ravelinul Depozitului de Alimente. Construcția lui a fost definitivată în 1733–1734. Ulterior a fost înglobat în zidul fortificațiilor, iar în 1744 a fost redenumit Bastionul Theresia, în onoarea arhiducesei Maria Terezia a Austriei.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea a avut loc defortificarea orașului Timișoara. În cadrul acestei proces costisitor și complex au fost demolate aproape toate fortificațiile. Bastionul Theresia a fost singurul bastion care nu a fost demolat, motivul fiind faptul că avea pe toată lungimea lui camere, utilizabile.
În decursul timpului a avut o seamă de întrebuințări în afara depozitului de provizii. Aici a fost un timp reședința Episcopiei Romano-Catolice, apoi a adăpostit mai multe ateliere și depozite, o școală de ucenici, una de echitație, o școală de etnografie, o școală de scrimă, o tipografie, internate școlare ori Arhivele Statului. De la această tipografie a căpătat cartierul din jur numele de „Tipografilor”.
1970 aici au fost mutate colecțiile de etnografie ale Muzeului Banatului, un muzeu tehnic și colecțiile vechi ale Bibliotecii Județene. Iar după începerea lucrărilor de renovare de la Castelul Huniade întregul Muzeul Național al Banatului a fost găzduit la etajul Bastionului.
Bastionul este format din două flancuri, cel de nord și cel de sud, lungi de c. 142 m (75 stânjeni), care formează spre est un unghi ascuțit de 72°. Capetele dinspre cetate ale flancurilor formează urechile bastionului. Bastionul este prevăzut cu o retragere, fiind singurul bastion al cetății dotat cu așa ceva. Flancurile aveau ambrazuri spre exterior, iar retragerea avea ambrazuri atât pe exterior, cât și pe interior. Scopul retragerii era apărarea în caz că bastionul ar fi fost penetrat. Înspre vest bastionul este închis de o clădire cu etaj, care era folosită ca depozit de alimente (proviant) și pulberărie. Bastionul a fost conceput astfel pentru putea funcționa independent, ca ultim punct de rezistență, similar unui donjon din fortificațiile medievale.
Bastionul avea o formă de săgeată ascuțită care aducea cu sistemul italian al bastioanelor. LA acea vreme era singurul care avea și subsol, pentru că era depozitul de alimente și muniție al garnizoanei.
Accesul în cetate se făcea prin trei porți principale întărite și păzite:
Poarta Vienei (sau Poarta Aradului, Poarta Mehalei) în partea de nord–nord-vest a cetății, între bastioanele Elisabetha și Carol. Locul aproximativ se află cam în parte de nord a actualului sens giratoriu de la „Clinicile Noi” spre gardul parcului Botanic
Poarta Transilvaniei (sau Poarta Ardeleană, Poarta Lugojului) în partea de est a cetății, între bastioanele Theresia și Joseph pe locul pe care acum se află clădirea Băncii Naționale.
Poarta Petrovaradinului (sau Poarta Belgradului, Poarta Iosefină) în partea de sud-vest a cetății, între bastioanele castelului și Mercy pe locul unde se află acum clădirea Lloyd.
Porțile erau distribuite la interval de câte trei bastioane și fortificațiile din dreptul lor erau suplimentate. La porțile Vienei și Transilvaniei existau câte 5–6 parapete în loc de trei, iar la poarta Petrovaradinului accesul se făcea pe un pod lung între prima și a doua centură de fortificații.
În 1765 s-a făcut ultima lucrare de fortificații: săparea unei noi albii a râului, care va deveni actualul canal Bega. Inițial, pentru a nu oferi adăpost trupelor atacatoare, malul dinspre cetate trebuia să continue panta glacisului, însă în decursul timpului apa și-a săpat o albie proprie, malul său oferind protecție pentru asediatori. Rezultatul a fost la fel cu o tranșee paralelă gata săpată, fapt pentru care lucrarea a fost considerată o greșeală, exploatată în asediul din 1849. Dar totuși cetatea nu a putut fi cucerită atunci. De altfel a fost și singura dată când a mai fost asediată cetatea Timișoara după renovare sa din perioada habsburgică.
Ca o ironie a istoriei merită menționată situația cetății atât de întărită pentru a putea respinge orice atac venit din afară. în perioada de la mijlocul secolului al XVIII-lea pericolul otoman încă era prezent. Dar rarele incursiuni peste Dunăre nu au ajuns niciodată până la Timișoara. Au mai fost lupte sporadice dar niciodată orașul nu a mai fost amenințat de o forță expediționară serioasă ce a fi fost capabilă de un asediu. Au fost folosite materiale multe, scumpe, au fost săpate canale, s-a deviat cursul apei dar cetatea nu-și avea rostul.
SIngura confruntare serioasă de după pacea de la Passarowitz a fost bătălia de la Caransebeș din septembrie 1788 când austriecii au ajuns în apropierea Caransebeșului, pe malul stâng al râului Timiș, unde și-au amplasat corturile. A urmat cea mai rușinoasă înfrângere militară când o mână de turci au nimicit oastea bine echipată a imperialilor. Dar în ciuda victoriei facile nu au mai pornit spre capitala Banatului.
Dar următorul asediu a venit abia la mijlocul secolului al XIX-lea odată cu Revoluția maghiară din 1848-49.
Acest asediul al Timișoarei din 1849 a fost un conflict militar între trupele Revoluției Maghiare și administrația și armata Monarhiei Habsburgice. Timp de 107 zile, cât a durat asediul, cetatea Timișoara a rezistat. Asediul s-a terminat la venirea trupelor habsburgice comandate de Julius Jacob von Haynau, care în Bătălia de la Timișoara au învins Armata Revoluționară Maghiară, victorie în urma căreia Revoluția Maghiară a fost înăbușită.
La 6 iunie au avut loc alegeri municipale, unde 1128 de votanți au ales 120 de membri ai autorității municipale. Aceștia au ținut prima adunare generală la 3 iulie, dar la 10 octombrie și-au încetat activitatea datorită introducerii stării de asediu în tot Regatul Ungariei în urma hotărârii din 3 octombrie a împăratului Ferdinand I al Austriei. La Timișoara comanda a fost preluată de comandantul militar al cetății, feldmareșalul locotenent k. k. Georg von Rukavina. Starea de asediu presupunea interzicerea revoltelor, a grupurilor mai mari de 6 persoane și impunea predarea armelor. La rândul ei, la decretul lui Lajos Kossuth din 8 octombrie prin care se cerea arborarea drapelului maghiar și loialitate față de Ungaria, garnizoana cetății a răspuns că prin decretul din 3 octombrie Kossuth a fost declarat instigator al poporului, ca urmare nu mai este obligată să-i urmeze ordinele, va rămâne fidelă împăratului și va apăra cetatea, nepredând-o nimănui până la restabilirea unei puteri legitime. La 12 octombrie garda națională a fost dizolvată.
Cetatea Timișoara durată temeinic a suferit tocmai din cauza locului. Din cauza solului mlăștinos, în special prima centură, cea mai grea, se scufundase într-o oarecare măsură, făcând dificil tirul de artilerie de pe ea fără a pune în pericol apărătorii celorlalte două centuri, respectiv calea acoperită. Toată iarna dintre anii 1848–1849 cetatea a fost aprovizionată și s-au făcut recrutări, astfel că la începutul asediului forțele de apărare erau formate din 8851 oameni, din care 4 generali (Rukavina, Gläser, Leiniger și Wernhardt), 188 de ofițeri și 4494 recruți. De asemenea, se dispunea de 1272 cai, dintre care 888 ai cavaleriei, formată din aproape 1000 de oameni, iar restul cailor erau folosiți pentru transport. Existau 390 de guri de foc de artilerie, dar numai 213 erau funcționale. Exista suficient praf de pușcă. Erau însă doar 312 artileriști, dintre care 12 ofițeri și 61 de recruți. De asemenea, existau foarte puțini geniști, doar 17, dintre care 3 ofițeri. Ordinea de bătaie era: două batalioane de infanterie din regimentul Sivcovici nr. 4, două batalioane Rukavina nr. 61, un batalion Leiningen nr. 31, un batalion din regimentul de graniță de români bănățeni nr. 13, patru companii Zanini nr. 16, artileria garnizoanei, un detașament al regimentului de artilerie nr. 2, un detașament al corpului de rachete, trei escadroane de ulani Schwartzenberg nr. 2, un detașament al al arhiducelui Max Chevauxleger, un detașament de transport și un escadron Seresani.
În jurul cetății pe o distanță de 500 de stânjeni (948 m) de la glacis exista esplanada, care era Zona Non Aedificandi, după care erau suburbiile Mehala, (Vorstadt) Josephstadt, Maierele germane, Maierele române și (Vorstadt) Fabrik. Dincolo de ele erau Pădurea Verde și pădurea Cioca, care puteau asigura asediatorilor materialul necesar pentru amplasarea artileriei și camuflarea trupelor.
La 26 aprilie insurgenții din afara cetății au ocupat cartierul Josephstadt (Iosefin), dar la cererea locuitorilor s-au retras între el și Freidorf. În ziua următoare Rukavina a înăsprit starea de asediu, interzicând comunicările către asediatori, adunările, accesul pe fortificații, cerând predarea armelor de orice fel, iluminarea parterului și a primului etaj la alarme și limitând accesul pe terase și acoperișuri la strictul necesar.
Resursele diponibile pentru apărarea cetății nu erau îndestulătoare și pentru apărarea cartierelor. La 14 mai asediatorii au ocupat Fabricul și au distrus conducta de aprovizionare cu apă potabilă a cetății. Apărătorii mai puteau folosi doar cele 130 de fântâni din oraș, dar din ele doar 13 furnizau apă potabilă. Lipsa de apă curată a dus la epidemii, dar folosirea intensivă a fântânilor a îmbunătățit apa într-atât încât după terminarea asediului conducta din Fabric n-a mai fost refăcută.
La 18 mai a fost primul bombardament asupra cetății, din suburbiile Josephstadt, Maiere și Fabric. Tehnica artileriei a avansat mult. Tunurile aveau o bătaie mult mai lungă față de spațiul liber lăsat cu un secol în urmă. Așa se face că multe ghiulele au ajuns peste zidurile întărite producând numeroase pagube. Bombardamentul s-a intensificat la 11 iunie, când asediatorii au pus în baterie alte tunuri, mai mari. În oraș au căzut aproape 2000 de bombe și aproape toate clădirile au fost atinse. Deși erau construite din cărămidă, mai rezistente erau doar castelul Huniade, cazărmile, în special Cazarma Transilvania, Spitalul Militar și criptele.
Bombardamentul a speriat populația civilă, din care circa 400 de persoane au vrut să părăsească cetatea la 31 mai. Li s-a permis, dar asediatorii i-au gonit înapoi.
La 6 iulie asediatorii au decamuflat alte 20 de baterii și au bombardat cetatea cu circa 30 de mortiere și 30 de tunuri grele. La 20 iulie Kossuth a vizitat tabăra asediatorilor și i-a cerut lui Vécsey Károly, comandantul asediului, să cucerească cetatea cu orice preț. Bombardamentul a continuat, în faza sa maximă în baterii erau 36 de mortiere, 20 de tunuri, 13 obuziere și 22 de tunuri de câmp, în total 91. În aceste condiții la 5 august un parlamentar a cerut predarea cetății, dar a fost refuzat.
La 8 august s-au observat mișcări în tabăra asediatorilor, iar în ziua următoare a avut loc o mișcare mare și dinspre nord-vest s-au auzit bubuituri de tun. Se dădea bătălia de la Timișoara, unde trupele austriece sub conducerea lui Julius Jacob von Haynau au învins armata maghiară, comandată de Józef Bem, iar seara Haynau a intrat în Timișoara după 107 zile de asediu.
Dacă e să vorbim în termeni de eficiență economică, așa cum e la modă acum, Cetatea Timișoarei a fost o investiție enormă dar păguboasă a armatei habsburgice ce nu a avut parte în două secole decât de un asediu de 107 zile. A rezista cu greu dar cu bine.
