Printre isprăvile controversatului Sir Richard F. Burton se numără și o traducere fără perdea („plain and literal translation”) a celebrei Kitāb Alf laylah wa-laylah: min uṣūlihi al-ʻArabīyah al-ūlá, apărută sub titlul The Book of the Thousand Nights and a Night. 16 volume, între 1885 și 1888.
Povestea care apare în volumul 5, pp. 135–137 (1885) se intitulează How Abu Hasan Brake Wind. Adică, lăsând pudibonderia deoparte, Cum s-a bășit Abu Hasan. O poveste care ar putea avea multiple subtitluri. Unul dintre ele — cum să devii faimos, trăgând pârțuri.
Protagonistul poveștii este cel mai bogat negustor din Kaukaban (Yemen). După moartea primei soții, prietenii îl sfătuiesc să se recăsătorească. Bătrânele pețitoare profesioniste îi găsesc mireasa potrivită — „o femeie frumoasă ca luna strălucind deasupra mării”. Nunta e o minune.
Invitat, în sfârșit, să intre în camera nupțială, ginerele „se ridică, încet și demn, din divan, dar, ghiftuit cum era de mâncare și băutură, lasă să-i scape o bășină mare și teribilă”.
Oaspeții se fac că n-au auzit nimic, dar, rușinat peste măsură, Hasan iese în curte, încalecă și pleacă în lume. După zece ani petrecuți în India, ca bodyguard al unui rege, dorul de casă îl împinge să se întoarcă la locul de baștină.
Ajuns acasă, hotărește ca, înainte de a se arăta, să tragă pe furiș cu urechea la ce vorbesc oamenii, în speranța că nimeni nu-și mai amintește de pățania sa. După o pândă de șapte zile și șapte nopți, Hasan aude, prin ușa unei colibe, următorul dialog:
„Mamă, spune-mi în ce zi m-am născut, fiindcă una din prietenele mele vrea să-mi ghicească viitorul.” „Fata mamei, te-ai născut exact în noaptea în care s-a bășit Abu Hasan.”
Auzind acestea, Hasan a zbughit-o și dus a fost în lume; pentru totdeauna. Nu înainte de a-și spune: „Bășina mea a devenit, cu adevărat, o dată! Se va vorbi despre ea de-a pururi.”
Suntem în anii ’80. Printre puținii care mai au curajul să-mi scrie este și un poet excepțional. Are 33 de ani și domiciliu „cam obligatoriu”; la Focșani. Locuiește pe strada 8 mai, nr. 2, Bloc B6, Apt. 2. Se numește Liviu Ioan Stoiciu. Citez cu voia sa:
„M. 23 martie 1983. Iubite Domnule Dorin Tudoran,
Sper să vă parvină și scrisoarea aceasta a mea… Sunteți încolțit? Cum să încep, cum să încep…”/…/ „O știu chiar pe pielea mea: în una din durele mele discuții, de anul trecut, am aflat (de la Ion Cristoiu: să îi pomenesc numele, că mai jos aduc vorba de Supliment…) că degeaba țin eu coada pe sus, «că și ție, bă, tot partidul ți-a scos cărțile, cu banii și pe ’semnăturile’ lui». Asta e situația: noua găselniță «ideologică». Nu mai departe ultimul interviu al lui Eugen Barbu în Supliment…, 11/1983 — «au apărut protestatarii de profesie care iau salarii de la cei pe care-i înjură și lucrul nu e prea moral». Asta chiar e culmea: a ajuns și bietul meu salariu (1.600 lei pe lună, de… «mînuitor de carte»!) la limita răbdării Tovarășilor?”.
Antologând „bășini legendare”, profesorul și folcloristul D.L. Ashliman cataloga pățania lui Abu Hasan drept „bășina istorică”. Mainstream-ul presei românești de azi s-a născut în istorica noapte în care cineva „a tras-o”.
Avicola Găești a născut prima bulină roșie. Restul sunt puii ei. Născuți vii, spre a ciuguli istoria unei tranziții care seamănă leit cu moartea clinică. Noi să fim sănătoși: „Gioconda se mărită/ E nuntă-n cartier/ Mireasa-i fericită/ C-o floare prinsă-n păr/ Dar cine e alesul, rămâne un mister…”
Nu există atâta Românie câtă scenarită clocotește în călimara părintelui fondator al tabloidizării presei postdecembriste, iar istoria este o Giocondă care nu duce niciodată lipsă de pețitori. De unde și certitudinea: „Cu atenție mărită/ orice fată se mărită.”
Abu Hasan de România nu s-a rușinat niciodată. Nu a plecat nicăieri. Nu s-a ascuns. E aici. Public. Face ce știe mai bine — le trage. Dependența prea multora de pârțâit și infamie nu-l lasă, încă, din brațe. De aceea, deocamdată, nu poate fi antologat. Când va fi, s-ar putea să avem de-a face cu un bubuit supersonic.