Deși nu la fel de cunoscute și nici așa de impozante ca și edificiile medievale din Ardeal, multe ridicate la rangul de „castel” nici provincia Banatului nu duce lipsa de astfel de clădiri frumoase ce au adus faima localităților lor. Sigur că aici în Banat tot ce a avut rol de castel medieval de apărare a fost distrus și defortificat după cum au prevăzut tratatele de pace cu Imperiul Semilunei. Dar din perioada următoare au rămas multe conace reședință ce au aparținut mai marilor vremii numite pompos drept castele. De fapt erau reședințe de vară ale celor ce administrau mari moșii și aveau posibilitate de a le înfrumuseța conform epocii. Asta nu le scade cu nimic valoarea. Ba dimpotrivă! Doar că nu sunt chiar castele în sensul real al cuvântului.

Cum am început povestea cu ceva vreme în urmă când istorisit despre localitatea Banloc am adus vorba și de castelul său. Măcar în acest caz aici, în ciuda depărtării de marile orașe și a aparentei insufmodestii a localității de la o margine de țară aici chiar a stăpânit o regină adevărată nu doar o închipuită prințesă din legende.

Cel numit ca fiind „Castelul Banloc” (în trecut Castelul familiei Karátsonyi) este clasificat ca monument istoric – cod LMI TM-II-a-A-06177 al județul Timiș.

Aflat la doar 50 de kilometri de Timișoara și la o aruncătură de băț de Deta locul merită a fi vizitat măcar pentru liniștea pe care o insuflă localitatea și parcul ei. Castelul nu este pus în valoare așa cum ar merita. Au fost multe propuneri și proiecte chiar pornite din ideile unui ministru dar nimic serios nu s-a materializat. Mult clamatul centru cultural de nivel european s-a dovedit a fi un mare eșec.

Deși apar legende sau chiar înscrisuri precum că la Banloc și-ar fi avut reședința de vară conducătorii vilayetului Timișoarei urme temeinice nu au fost găsite pe teren. E drept că actualul castel este clădit pe la finalul secolului al XVIII-lea pe vechi fundații din perioada otomană dar acestea ar putea fi orice altceva nu doar acea pomenită reședință de vară. Urmele fostelor fortificații turcești au fost descoperite în timpul săpăturilor din albia unui curs de apă. Așezarea și domeniul Banloc devin proprietăți ale visteriei de la Viena. Un anume conte Draskovich este expropriat de moșii sale din Croația odată cu reforma granițelor și este despăgubit cu domeniul Banloc. Nu a fost mult timp în mâinile familiei Draskovics. în 1783 a fost cumpărată de un anume conte Lázár Karátsonyi de la proprietarii János și György Draskovich.

Acesta începe în anul 1793 să-și îndeplinească un vis. Acest gând al său era un conac ce va dăinui peste veacuri. Urmașul lui Lazar este un anume contelui Jenő Karátsonyi ce va ridica moșia și reședința la nivel cu adevărat european.

La anul 1851, Fényes Elek scria despre așezarea Banlok ca fiind a lui Lajos Karátsonyi.

Atât clădirea cât și parcul au fost decorate pe întreg parcursul secolului XIX și până în primii ani ai sec. XX. Au fost aduse specii deosebite și rare de arbori din toată lumea.

Deși moșia era dezvoltată și avea mijloace de producție agricolă moderne și aducea venituri îndestulătoare începutul secolului al XX-lea avea să aducă mari schimbări. O mare parte a domeniului avea să ajungă dincolo de nou trasata frontieră cu Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor.

După Primul Război Mondial ocupația sârbă aduce primele devastări, prefigurând parcă jaful la scară mai mare ce va urma în anii 1948-1989. Grevat de datorii, ultimul conte Karátsonyi-Keglevich Imre vinde, în anul 1935, ceea ce a rămas din domeniu, inclusiv castelul și parcul, Reginei Elisabeta a Greciei, sora Regelui Carol al II-lea al României. Aceasta renovează întregul complex aducându-i o nouă tinerețe.

Cine a fost Principesa Elisabeta, regina a Greciei castelană de Banloc
Regina Elisabeta a Greciei născută în familia regală a României (cu titlurile de principesă a României și principesă de Hohenzollern-Sigmaringen) a fost fiica cea mai mare a reginei Maria și a regelui Ferdinand. Cel de-al doilea copil al cuplului regal ( urmând după princepele Carol) era, după mărturiile epocii, „una dintre cele mai ciudate prințese din Regatul român”. Fire sensibilă și capricioasă, extrem de cultivată, Principesa Elisabeta a rămas în amintirea contemporanilor săi ca o adevărată enigmă. De mică era o fire retrasă ce căuta compania artelor și a cărților și nu a fraților săi. Suspicioasă și capricioasă trăia în lumea sa ideală nu în realitatea imediată.
Iată cum își descrie fiica în cartea sa Regina Maria „Povestea vieții mele”: „micuța avea o piele albă ca laptele și niște ochi mari, verzi, mereu uimiți. Iubea peste măsură florile, încă de când a făcut primii pași. Deși era atât de tăcută, îmi povestea că sta de vorbă cu nuferii din heleșteu, cu uriașele dalii, aliniate lângă peronul din fața castelului, unde trăgeau șirurile de trăsuri. M-a tulburat și mai mult când mi-a spus că visează colorat și că s-a împrietenit cu îngerul ei păzitor. A fost cel mai misterios copil al meu”. De educația ei se va ocupa mătușa sa, cultivata scriitoare Carmen Sylva, regina Elisabeta I a cărui nume îl purta. Boemă și considerată de unii puțin excentrică, regina Elisabeta I va avea o mare influență în dezvoltarea tinerei, insuflându-i acesteia pasiunea pentru artă.

De la vârsta de 5 ani, Elisabeta începe să ia lecții de pian și de vioară cu George Enescu ce va descoperi adevăratul talent al micuței principese.
Principesa Elisabeta a fost singurul din cei șase copii ai Regelui Ferdinand și ai Reginei Maria care nu a urmat nici o școală oficială, ci a studiat doar particular, până la 25 de ani. Vorbea foarte bine cel puțin patru limbi străine și învățase arte frumoase, coregrafie, istorie, literatură universală și muzică.

Toată viața a fost o mare melomană și o pasionată pianistă. Se vorbește în cercurile cunoscătorilor că întreaga sa colecție de discuri pentru gramofon, distrusă în anii refugiului familiei regale din timpul Primului Război Mondial, ar fi avut astăzi o valoare inestimabilă.

Elisabeta nu este în relații mai apropiate nici cu frații săi pe care îi trata cu dispreț. Mama sa nota cu alt prilej în celebrul său jurnal: „Sub fața ei frumoasă se ascunde o oarecare nemulțumire, resentiment, invidie. Ea nu se poate bucura de norocul cuiva. Văd aceasta din atitudinea ei față de Sitta [principesa Elena, soția lui Carol, fratele Elisabetei] sau față de una din surorile sale. […] Ea găsește cuvinte dure cu care să spună lucruri neplăcute, care-i ating pe ceilalți în cele mai sensibile puncte. Când este cu Carol și ceilalți, eu întotdeauna sunt grijulie. Ceilalți se tem de ea și-i înghit mojiciile, dar Carol ripostează și atunci sar scântei, și eu trebuie să intervin să joc rolul de pacificator.”

Lisabeta, cum i se spunea în familie, s-a măritat în 1921 cu principele moștenitor George al Greciei, devenind peste un an regină. A divorțat în 1935, restabilindu-se din nou în România.

Fratele mai mare devenit regele Carol al II-lea conducea cu o mână de fier România. Se credea un dictator luminat ce face doar ce crede de cuviință. Sora sa Elisabeta era de asemenea o fire puternică ce dorea să se implice în multe chestiuni de stat. Era o abilă diplomată ce dorea să se implice în multe probleme, asemenea ilustrei sale mame, regina Maria.
În urma mariajelor eșuate regele Carol era un râvnic burlac. Deși și-a adus pe celebra „duduca Lupescu” în țară alături de sine nu putea apare alături de dânsa la evenimentele oficiale. Nu era de rang monarhic și nici un statut oficial nu putea avea. Pentru a umple acest gol principesa Elisabeta se dorea a fi un fel de primă doamnă a țării ce ar ocupat rolul de regină.

Deranjată de prezența Elenei Lupescu la Curtea Regală și nedorind să-și supere fratele pe aceasta temă, ea strânge bani din renta viageră și cumpără fostul conac rămas de izbreliște din localitatea Banloc.
Aici în pustă, se retrage definitiv, urmată de două servitoare ce i-au rămas credincioase până la capăt. Este perioada în care va picta câteva frumoase uleiuri pe pânză, ce vor fi reproduse în volumul memorialistic al mamei sale, The Country That I Love („Țara pe care o iubesc”) – tipărit în mai multe ediții, dar niciodată tradus în românește.

Poate că agasat de pretențiile regale și de intrigile politice al surorii sale regale Carol al II-lea a fost extrem de bucuros să sprijine plecarea Elisabetei la capătul țării în obscurul Banloc. A și finanțat cumpărarea domeniului. Astfel va avea câte o bucată de liniște atât timp cât principesa avea să se dedice conacului său. Deși avea să viziteze des Bucureștiul totuși o mare parte din timp, nu doar verile, le va petrece la acest adevărat cămin pe care l-a amenajat în Banat.

Încă din perioada de liniște relativă dinainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial apare articolul intitulat: „Banlocul. Povestea unui grof – Castelul istoric – Stăpâna de azi, A.S.R. Principesa Elisabeta”, apărut în ziarul „Dacia” din 7 august 1939.

Autorul este părintele Ioan B. Mureșianu ce face câteva considerații de natură estetică și istorică: „Frumusețea Banlocului o dă parcul ce ia o bună parte din aripa dreaptă a satului, sfârșindu-și zidurile înconjurătoare – ca de cetate – spre centru. La răscrucea aleilor veghează statui și inscripții lapidare romane, dăltuite în primele decenii după cucerirea Daciei, luate de la Sarmizegetuza, după cât mă lămurește un studiu german de paleografie. Printre liniile de brazi, stă legat în cercuri și cu rănile cimentate, unul din cei 100 de acați, aduși din America sub Maria Thereza (1740-1780). Castelul își ridică zidurile cu linie gotică îndulcită, cu vârful de săgeată ascuțită, în fața parcului. A fost zidit pe temelii bătrâne, în 1783. […] Sunt adăpostite aici o sumedenie de antichități, tablouri rococo, prețioase picturi în miniatură, sculpturi în marmoră, executate de celebri sculptori italieni și o frumoasă colecție de arme. O curiozitate deosebită o prezintă colecția de caricaturi, mumia adusă din Egipt și un arc de care se leagă o întreagă poveste…”