Pentru orice minte luminată identitatea și nădejdea sunt cele mai mari bogății regionale, odată pierdute pot trece decenii, sau chiar secole până vor fi conturate din nou, ori lipsa lor înseamnă implicit sacrificarea generațiilor, o adevărată tragedie socială pe care trebuie și vrem s-o evităm. A sosit ceasul să fim onești, asumându-ne responsabili partea noastră de vină, fără să ne mai lamentăm balcanic că alții poartă culpa pentru neajunsurile Banatului. Însă înainte de-a ajunge la ele, să ne oprim în treacăt asupra spiritului bănățan.

Reluând titlul acestui demers, putem afirma cu tărie, în baza exemplelor din Europa apuseană, că identitatea regională transferă ințiativa, greutatea și responsabiltatea administrației publice, dar și-a proiectelor, din mâinile autoritățiilor locale/județene/centrale în brațele sectorului privat, mobilizând cetățenii și oferind competivitatea atât de necesară progresului. Iar cea mai grăitoare pildă în spațiul românesc este duelul istoric Timișoara-Arad. Dacă în faza interbelică Aradul impulsionat de progresul Capitalei Banatului s-a industrializat masiv, devenind cel mai important centru economic al Transilvaniei, în epoca postdecembristă competiția a căpătat noi valențe. Și această rivalitate a fost tocmai efectul identității arădene, nedreptățită fățiș în anii comunismului și pusă în fața faptului împlinit a decis orgolioasă să-și ia revanșa în era libertății. Astfel, dezvoltarea fulminantă a Timișoarei din anii 90’ a motivat comunitatea mureșeană să ridice mănușa provocării și în doar câțiva ani parcurile industriale timișorene au fost egalate la număr de zonele industriale arădene. Iar mult trâmbițata centură a Timișoarei și-a găsit finalizarea la Arad, în regim de autostradă(!), grație ambițioșilor crișeni promovați în guvernele lui Boc.

Același ethos arădean rănit a dat replica mallul-ui timișorean prin cele trei centre comerciale edificate, în timp ce alte două proiecte erau în așteptare, însa criza economică a stopat acest avânt exuberant. Dar duelul interjudețean a continuat și în alte medii- Orașul Libertății a plusat cu un patinoar sezonier, Aradul a vrut unul dublu ca suprafață, iar atunci când Poli a început să emită pretenții la titlu UTA a revenit subit în primul eșalon, doar ca să-și regleze conturile cu rivala din Banat. Încheind parabola ne întrebăm just: ce s-ar întâmpla dacă în cadrul unei regiuni ar exista două, trei sau chiar patru zone metropolitane motivate de catalizatorul identitar să ridice ștacheta? Ce mize si beneficii populare ar putea aduce Moldovei un Bacău primenit, împins din spate de Galațiul metropolitan (dotat cu aeroport), în stare să arunce mănușa la picioarele Iașiului?! Sau, cum ar arăta o competiție Banat-Ardeal/Timișoara-Cluj, (în ecuația transilvană pot fi introduse orașele regionale de acolo într-o dispută productivă pentru capitala zonei), cine nu ar dori să secere dezvoltarea locală și investițiile aduse de orgoliile identitare?

Personalitatea unei localități poate fi comparată cu cea a unei echipe de fotbal, degeaba se străduie jucătorii dacă nu au un antrenor capabil și-o galerie dinamică pentru care să se jertfească. Cât de plictisitor e jocul fără microbiștii din tribune, sau există vreun club legendar fără fani? Însă atunci când cetățenii adoptă o echipă nu numai că-i oferă motivația existențială, dar și participă activ învestind timp, sentimente și bani, iar în cele mai grele momente aceiași socios responsabilizează conducerea prin demisii publice, cer bilanțuri, i-au decizii efectiv. Revenind la tema personalitătii regionale, cum intră un antrenor/primar în biroul lui la ora 9:00 când stie că nu are nici un suport concret? Edilul unui muncipiu din Caraș mărturisea decepționat odată că anunțase în presa locală curățenia de primavară a orașului, dar nici un locuitor nu s-a prezentat la acțiune. Din zecile de mii nici unul NU a binevoit să răspundă afirmativ, și aceasta este realitatea tristă: majoritatea bănățenilor se mărginesc doar să existe, nu să trăiască efectiv, învârtindu-se în triumviratul cotidian muncă-stres-vacanțe. Iar cine consideră că nu se încadrează în trilaterala zilnică să-și pună întrebarea constructivă: (când) a scris vreodată o scrisoare primarului, în care să-l chestioneze/încurajeze/critice, sau doar să-i trimită propuneri edilitare? Liderul administrativ este împins, protejat, ambiționat de agoră și cine poate sta împotriva curenților de adâncime din sânul comunității? Însă când cetățenii sunt dezbinați și așteaptă pasivi, mânați de o atitudine fatalistă, nu fac decât să arunce responsabilitățile și culpele pe umerii autorităților, mârâind balcanic pe la colțuri, asemeni dulăilor mioritici. Oare așa arată viața de stat la care am fost chemați să ne aducem contribuția?

Însă identitatea locală este înglobată de cea regională, muncipiul, orașul, comuna se află într-un spațiu geografic, economic și cultural bine definit. Indivizii oricum simt tendința să aparțină unui spațiu civilizațional, iar atunci când acest fenomen identitar i-a amploare comunitatea începe să-și pună întrebarea de căpătâi -‚ceilalți progresează, noi de ce lâncezim’? Astfel orașul are nevoie de regiunea înconjurătoare, dar și ca să-și asigure resursele financiare, infrastructurale, culturale, economice și umane, pentru că fără ele se ajunge rapid la stagnare. Un muncipiu trebuie sa fie aprovizionat constant cu brațe de muncă, dar și cu creiere capabile să-i asigure dezvoltarea, însă nu doar aceste condiții înclină balanța spre regiunea proximă, ci și solidaritatea zonală. Mai exact, nici o urbe din România nu ar trebui lăsată să profite de rezervele bănesti, economice, ori de infrastructura regiunii, storcând în același timp demografic zona, fără să contribuie financiar la susținerea ariei de influență. Cunoaștem însă o localitate care insistă sa joace singură în propria-i ligă, enclavizându-se intenționat( în jurul ei sunt doar județe fictive și dărâmate) ca să nu suporte cheltuielile și povara regiunii din care face parte, inventându-și în același timp statistici ireale (menite să-i legitimeze hegemonia), legi propri și-o organizare administrativă separatist- exclusivistă! Iar această conduită politică este izvorată dintr-un egoism feroce, balcanic la origini, de facto fiind un naționalism local. Aveți libertatea s-o căutați singuri pe hartă…

Da, identitatea regională produce coeziunea și puterea unei comunități viguroase, iar transferată într-un cadru legal poate, și trebuie, să devină forța motrice pentru dezvoltarea României. Fără ea cetățenii sunt doar o masă amorfă, uniformizată, naționalistă, o adevarată sumă de xerocsi plictisitori și săraci, conduși dintr-un singur centru, care ștrangulează la rându-i întreaga țară. Astfel, în absența personalităților regionale, SISTEMUL concentrează bizantin (aproape) întreaga activitate executivă, legislativă, juridică, politică, administrativă, economică, financiară, fiscală, culturală, științifică și sportivă într-un singur bastion al puterii, ori această înclinație tribală, morbidă, dictatorială, antieuropeană și antinatională trebuie stopată prin promovarea identităților regionale.

Dar dacă ethosul regional devine mai pregnant decât cel național/federal? Formațiunile medievale care au generat personalitățile zonale prezente azi, au cel puțin câteva sute de ani în fața statelelor nationale/federale acaparatoare, implicit, vechimea înseamnă putere, cultură, autenticitate. A doua cauză care face diferența în favoarea primelor este atitudinea cetățeanului de-a se raporta pozitiv și grabnic la locul nașterii, al rudelor/prietenilor, și-al formării profesionale, pentru că acolo iși are avutul, slujba și proprietatea. Sacoul este despărțit de inimă prin cămașă, tot astfel proximitatea teritorială învinge periferia fizică/ virtuală a individului și nimeni nu poate contesta acest adevăr global, cu atât mai puțin guvernarea multinivel a statelor civilizate.

Din nefericire, cei mai mulți localnici bănățeni, fără să fie conștienți de impactul covârșitor al identității, se lamentează penibil că au rămas prea puțini ‚agevărați’ în zonă, uitând că acest fenomen este comun și altor regiuni prospere, iar cel mai bun exemplu ne este adus de fruntea Spaniei, Catalonia. Daca cineva iși închipuie că fosta componentă feudală a Coroanei de Aragon este locuită de catalani neaoși se înșeală amarnic, Barcelona și întreaga ei fațadă maritimă este populată în majoritate de foști castilieni ori andaluzi, aduși în diferite etape pentru a uniformiza zona. Însă catalanii, puțini la număr, au reușit o izbândă colosală-dezvoltând regiunea și integrându-i pe noii veniți au cristalizat în ciuda epocii franchiste o nouă identitate, iar astfel Catalonia și-a recâștigat titlul de cea mai industrializată, dezvoltată, vizibilă, vizitată și mai prosperă comunitate autonomă a regatului iberic.

Reluând tema ethosului regional afirmăm cu tărie, încredințați că toți cetățenii onești cunosc și admit acest adevăr: Banatul NU este o terra incognita, un teritoriu pustiu fără personalitate, în care fiecare să-și exhibe comportamentele balcanice, ori să parvină infantil cu obiceiuri de neam prost, ci este o regiune făloasă cu o estetică aparte, înobilată de etica creștină a muncii și întregită de un fond moral remarcabil. Iar la aceste caracteristici apusene adăugându-se și faimosul mozaic etnic-religios, încununat la rându-i de superbul dialect bănățan, aruncat de decenii întregi într-un con de umbra de însăși fiii Banatului. Această vină istorică trebuie să ne-o asumăm cu tristețe, suntem singurii vinovați pentru reticența ridicolă de-a vorbi și scrie în grai bănățan, fandosindu-ne cu aere pretinse de orășeni înăscuți. Dacă privim însă la vecinii din Ardeal vom constata frapați realitatea: transilvanii au știut să-și conserve perfect dialectul regional, chiar și în mediul urban/universitar, iar astfel integrarea celor veniți a decurs de la sine. Redescoperirea graiului popular, întrebuințat cu atâta talent de țăranii condeieri și de nenumărați scriitori consacrați, devine un imperativ care trebuie aplicat cu ardoare în patrulaterul Banatului.

E mai comod însă să aruncăm vina pe alții pentru nepăsarea noastră, dar această abordare nu ne ține de cald, abia atunci cand vom realiza că noi suntem de vină pentru starea deplorabilă a Banatului, exact în clipa aceea cei din jur vor deveni responsabili. Identitatea înseamnă acțiune, cheltuială (timp, sentimente, munca), responsabilitate, dedicare, civism, practic slujirea aproapelui bănățan, și cand aceasta personalitate regională se maturizează în sufletele cetățenilor ea preia automat agenda publică din mâinile politrucilor locali/ județeni/ centrali și-o dezbate, aplică, sau efectiv o impune pe cea proprie. Astfel, Cetatea ajunge să acapareze ințiativa, împingând de la spate primarii, consilierii locali/județeni, afaceriștii, scriitorii spre scopul comun, pentru că adevărata identitate se opune categoric comodității, nepăsării, desnădejdii și neputinței proverbiale, cetățenii dezvoltându-și și exprimându-și energiile în serviciul comunității regionale, adică al aproapelui.

Nota Bene: Identitatea bănățană trebuie corelată cu chibzuință și responsabilitate, tocmai pentru că unii au stat de zece ori la rândul unde se împărțea râvna și niciodată la cel al înțelepciunii! Altel spus, energia intelectuală, morală și materială a factorului identitar trebuie dezvoltată, canalizată și exprimată spre scopuri productive, civice, în serviciul aproapelui.

Viva Banatu’!

Marian Cristian