18 martie. Dată care, mai mult decât pentru oricine din țara asta, pentru bănățeni ar trebui să fie una de mare mândrie. Fiindcă evenimentul petrecut în 18 martie a influențat întreaga omenire. Nu sunt deloc vorbe mari, de făloșenie specifică zonei noastre, ci cuvintele care afirmă un mare adevăr. Cine nu a auzit de zborul cu avionul? Cine nu a văzut avioane pe cer? Cine nu s-a luat, în gând, la întrecere cu aparatele care lasă pe cer dâre atât de poetice la lăsarea serii? Cei mai mulți din cetățenii continetului nostru au mers măcar o dată în concediu cu păsările de metal care scurtează distanțele, trasformând Pământul într-un „sat planetar”.
Acum pare atât de simplu… Nimeni nu-și sparge capul cu datele tehnice. Este suficient să dai câteva click-uri pe telefon și gata rezervarea unui bilet de avion care te duce la capătul lumii. Cine se mai gândește că această tehnologie nici nu se putea închipui cu ceva mai bine de un secol în urmă. Siguri că a fost o mână de vizionari care au sfidat „bunul-simț” oficial și au crezul că omul poate zbura. Și sigur că nu au fost crezuți la început, ba chiar li s-a lipit o etichetă nedreaptă de inși cu mințile zdruncinate.
Pe un câmp, undeva lângă Paris, într-o primăvară deloc potrivită, cu vreme capricioasă și rafale de vânt ce nu prevesteau nimic bun, un bănățean căpos a sfidat gravitația și s-a ridicat prin mijloace proprii de la sol cu mașinăria sa, cu toate că „așa ceva nu se poate!”. Totul s-a petrecut în comuna Montesson, pe una din meandrele Senei, în ziua de 18 martie 1906. Evenimentul n-a prea fost luat în seamă. Doar o mână de cunoscători au consemnat faptul ca pe ceva bun de trecut la capitolul diverse. Și totuși, acel moment a constituit actul de naștere al aparatelor de zbor mai grele decât aerul, cu propulsie proprie. Iar Traian Vuia cel încăpățânat a fost cu greu recunoscut ca fiind unul dintre pionierii aviației.
Nu se poate vorbi cu certituine despre primul om care a zburat. Au fost destul de mulți.
Până la Vuia, au mai fost zboruri, dar nu de acest fel. Nu erau necunoascute baloanele. Unele, umplute cu gaze mai ușoare decât aerul, altele folosind un efect al fizicii care ne arată că aerul cald este mai ușor decât cel rece și tinde să se ridice. Se vorbește de anticii chinezi care au ridicat aparate cu ajutorul baloanelor. La noi pe continent, geniul atoatecuprinzător al lui Leonardo da Vinci a studiat zborul cu metodele științei. Sunt cunoscute schițele sale de elicoptere și păsări mecanice, care erau imaginate corect pe hârtie, dar pentru care nu existau, la acea vreme, tehnologia și materialele necesare pentru a fi realizate.
Odată cu descoperirea hidrogenului, în secolul al XVIII-lea, a fost posibilă ridicarea unui balon deasupra solului. Dar toate acestea mașinării nu erau controlabile, fiind la discreția curenților de aer.
Au apărut apoi aparatele de zbor mai grele decât aerul. Mai întâi, planoarele, precum cel al celebrului Otto Lilienthal, cu care a zburat în august 1896. De fapt, germanul a și fost una dintre primele victime ale aviației, decedând în urma unei prăbușiri cu un planor experimental.
Americanii se mândresc cu frații Orville și Wilbur Wright, creditați cu primele zboruri cu un aeroplan dotat cu un sistem propriu de propulsie — motor. După ani de încercări cu planoare, aceștia au realizat imposibilul: o evoluție controlată cu avionul lor, în decembrie 1903, undeva în Carolina de Nord. Tot ei sunt cei ce au implement aripile fixe la avion. Dar aparatul lor nu s-a ridicat de la sol cu mijloace proprii. Celebrii inventatori au folosit catapulte și șine de lansare pentru a propulsa aparatul. Nimeni nu contestă însă cuceririle tehnice ale americanilor.
Concomitent cu Vuia, a muncit la ideea omului zburător și mult mai celebrul Alberto Santos-Dumont. Brazilianul a fot unul dintre cei care au reușit performanțe și cu baloanele, dar și cu aparatele mai grele decât aerul. Beneficiind de resurse materiale superioare, a investit în ateliere, utilaje, lucrători ce îl ajutau la materializarea planurilor sale. Oricum, zborul ce l-a făcut celebru, cu un aparat care s-a ridicat prin mijloace proprii de la sol și care a fost recunoscut, în mod eronat, ca fiind primul, a avut loc la 23 octombrie 1906. Deci, cu mai mult de jumătate de an după Vuia. Zborul său a fost certificat de Aéro Club de France și de Fédération Aéronautique Internationale, iar al românului nu a fost recunoscut oficial decât mulți ani mai târziu.
Dar cine a fost Traian Vuia și de unde provine?
Traian Vuia s-a născut la 7 august 1872, în satul Surducu Mic (parte a fostei comune Bujoru, din comitatul Caraș-Severin, astăzi Traian Vuia, localitate din estul județului nostru. Părinții săi au fost preotul Simion Popescu și Ana Vuia. Părintele fiind la a doua căsnicie, avea dificultăți în a rezolva actele soție pentru ca ea să-i preia numele. Astfel, copii cuplului au primit în certificate numele mamei. Nici locul nașterii nu este atât de sigur cum apare în majoritatea documentelor. În anii mai apropați nouă, un nepot de soră al savantului a povestit că știe sigur, din familie, că Traian a văzut lumina zilei în Bujorul, unde aveau domiciliu părinții săi. Dar preotul Popescu slujea în biserica din satul vecin, așa că a înregistrat nașterea la biserica sa din Surducu Mic.
Copilul Vuia a urmat cursurile primare la Bujor și în apropiere, la Făget. Din 1884 până în 1892 se mută la Lugoj, cu școala, la liceul maghiar. Din acestă perioadă apare numele său scris și cu grafia maghiară, Trajan Vuja, conform catalogelor școlare.
Tânărul învățăcel a fost remarcat de marele avocat și om politic Coriolan Brediceanu, în casa căruia a devenit unul din oaspeții permanenți și un protejat. De fapt, era mai mult decât atât. Brediceanu a fost sprijinul material și spiritual al lui Traian Vuia pentru o lungă perioadă din tinerețea sa, timp în care Vuia leagă o prietenie de o viață cu Gheorghe Dobrin, viitorul prefect al județului de după Unirea cu România, cu care va fi și coleg la Universitatea din Budapesta.
Traian Vuia se arată încă din primele clase interesat de știință. A avut o curiozitate și o înțelegere ieșite din comun pentru științele naturii, mecanică și fizică. Se spune că de copil a avut prilejul să vadă baloane zburătoare. De asemenea, avea o fascinație deosebită pentru zmeiele de hârtie.
Elevul observă detaliile lor și încearcă să construiască altele, mai meșteșugite. La liceu, Vuia își însușește noțiuni de fizică și mecanică aplicată și nu se mai mulțumește să construiască doar zmeie. Încearcă să-și explice ce se petrece în jurul aparatului, forțele care acționează la lansarea și menținerea lui în aer, condițiile de echilibru, curgerea aerului în jurul zmeului. Voia să înțeleagă și partea teoretică a zborului.
În anul 1892, trece cu bine examenul de bacalaureat și este atras de Politehnica din Budapesta, una din cele mai avansate în acea epocă, unde se făcea, în egală măsură, știință teoretică și cercetare aplicată serioasă. Muncește din greu pentru a se întreține la seral, la secția de mecanică. După un an, își dă seama că sprijinul de acasă nu este suficient și începe Facultatea de Drept, unde erau taxe mai mici și unde putea să și lucreze, în paralel, în diverse birouri de avocatură sau la notari ce aveau nevoie de practicanți. Nu abandonează nici proiectele sale legate de zborul mechanic, cu toate că e tot mai acaparat de studiile juridice, pe care le încheie la 6 martie 1901, cu o teză despre regimul de status și contractus în domeniul industrializării și al militarismului.
După terminarea studiilor, Traian Vuia se întoarce la Lugoj pentru a fi în apropiere de casă. E avocat, dar continuă să studieze posibilitatea zborului uman. Începe să-și construiască primul aparat, pe care-l numește aeroplan-automobil.
Lipsa posibilităților materiale face ca aceste proiecte să rămână neterminate. În iulie 1902 pleacă la Paris. Acolo era, în acea perioadă, centrul studiilor despre zbor. Chiar și rivalul său de mai târziu, brazilianul Santos-Dumont, a venit la vremea respectivă pe malurile Senei.
Vuia era încrezător că va găsi pe cineva interesat să-i finanțeze proiectul, mai ales că erau mulți pasionați de aerostate în capital Franței. S-a lovit însă de scepticismul celor din jur față de ideea că o mașină zburătoare cu o greutate mai mare decât cea a aerului ar putea zbura. Dar Vuia îl cunoaște pe savantul Victor Tatin, de la care primește sfaturi pertinente. Lucrările avansează și, pe 16 februarie 1903, trimite proiectul său Academiei de Științe, cu concluziile la care a ajuns, și explică în detaliu problemele legate de decolare. Este deja celebru refuzul pe care l-a primit sub pretextul că proiectul lui ar fi o utopie: „Problema zborului cu un aparat care cântărește mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât un vis.”
Fără a se pierde cu firea, insistă și cere brevet pentru invenția sa. Îl primește pe 17 august 1903 și i se publică pe 16 octombrie 1903.
Pe lângă partea teoretică, Vuia continuă să lucreze și practic la aparatul lui, cu sprijinul financiar nemijlocit al lui Coriolan Brediceanu, care credea în steaua protejatului său.
În toamna anului 1904 începe construcția unui motor de concepție proprie. Obține un brevet pentru această invenție dincolo de Canal, în Anglia. Întreaga parte mecanică e terminată în februarie 1905. Aeroplanul este gata în decembrie, după ce i se instalează motorul, și este numit Vuia I sau Liliacul, datorită aspectului său. Avea o greutate totală de sub 200 de kilograme — 250 cu pilot cu tot —, o suprafață de susținere de 14 m² și un motor de 20 de cai putere. Primele experimențe au loc în 1905, pe drumuri sau câmpii, fără aripile aparatului montate, pentru acomodarea cu manevrarea mașinii.
Restul este deja istorie. Se cunosc datele. Chiar dacă destul de puțin de către publicul larg.
În martie, începe probele de zbor, care vor culmina cu tentativa reușită din data de 18. Liliacul Vuia I a zburat pentru prima dată. După o accelerație pe o distanță de 50 de metri, aparatul s-a ridicat la o înălțime de aproape un metru, pe o distanță de 12 metri. Vântul puternic a zădărnicit alte încercări. Aparatul a aterizat destul de lin. Ce părea o utopie a reușit.
Multe ziare din Franța, Statele Unite și Marea Britanie au scris despre primul om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie și aterizare. De atunci a fost scoasă în evidență și propagată ideea că Vuia a reușit cu aparatul său să decoleze de pe o suprafață plată, folosind numai mijloace proprii, „de la bord”, fără „ajutor extern” (pantă, cale ferată, catapultă etc.). Totuși, au fost și mai sunt încă multe contradicții și dezbateri asupra sintagmei primul aeroplan.
La plecarea din Lugoj spre Franța, Traian Vuia i-a spus câteva vorbe mamei sale: „…plec acolo ca să reușesc să zbor. Dacă voi veni acasă, voi veni în zbor sau nu voi mai veni deloc”.
Un mare vis al omenirii a fost realizat de acest bănățean tenace și ambițios, care nu a crezut nimic din ce spuneau academicienii de atunci. A reușit să zboare, cu toate că, academic, nu se putea.
Aceasta este doar o fărâmă din vasta activitate de om politic, savant, inventator ori avocat a celui ce și-a adus un aport major la Unirea de la 1918. A făcut parte din comisia de pace ce a negociat pentru România. A mai lucrat pentru Ministerul de Război de la Paris și, chiar la anii senectuții, în Al Doilea Război Mondial, a fost unul dintre oamenii din umbră care au sprijinit Rezistența Franceză.
Dar toate fațetele complexei personalități a lui Traian Vuia vor încăpea, poate, în altă poveste a noastră.