Dacă undeva, pe la antipozi, un mic punct pe rotundul Pământului, în îndepărtatele Mări ale Sudului, are forma unei insule, botezată după Sărbătoarea Învierii, la fel și la noi, în Banat, există pe hartă un sat al Paștelui. De insulă știe orice școlar care are cât de cât acces la un atlas geografic. Dar de satul Paștelui nu prea știu nici bănățenii cei mai binevoitori cu propria lor istorie. Cine să-și mai amintească de faptul că la vreo 50 de kilometri de Timișoara se află o localitate a Paștelui. E drept că de mai mult de un secol nu a mai numit nimeni satul astfel, în afara populației germane. Românii, maghiarii și sârbii îi spun, mai simplu, Comloșu Mic, fiindcă în apropiere se află cel Mare.

Deși la mică distanță una față de cealaltă, cele două sate cu numele de Comloș sunt oarecum diferite atât ca populație, cât și ca parcurs istoric al întemeierii și locuirii. Dacă satul Comloșul Mare este întemeiat de coloniștii bufeni, cel Mic a fost fondat de germani. Iar timp de șase ani, au făcut parte din două țări diferite.

În urma Păcii de la Passarowitz, din 21 iulie 1718, după 164 de ani de stăpânire otomană, Banatul a fost anexat Monarhiei Habsburgice și pus sub administrarea celor ce au învins în război. Dar pentru potențialul economic deosebit al acestui centru de continent și a legăturilor comerciale dintre Orient și piața occidentală provincia a fost preluată de cancelaria imperială ca o proprietate directă. Era ușor de apărat acest meleag ce se mărginea cu marele fluviu. O graniță pe apă era de dorit, față de o frontieră terestră. Așa cum și la est se ridicau piscurile munților, ca hotar natural. Abia mai apoi locul s-a dovedit a fi un bun neprețuit și din punctul de vedere al resurselor minerale de sub pământ, bașca ce dădea acest pământ prin sârguința paorilor.

Populația rămasă după războaie era decimată. Luptele și bolile și-au luat tributul din plin. Era nevoie urgentă de forță de muncă stabilă. După ce au venit coloniștii din sudul sârbesc și bufenii din „Mica Valahie” (Oltenia), au fost ademeniți aici și germanii provinciilor catolice din apusul imperiului.

Johann Wilhelm von Hildebrand a fost însărcinat cu aducerea de coloniști și cu supravegherea întemeierii localității în noua provincie a Banatului timișean. El a găsit că această câmpie, cu locuri de pășune din abundență și liberă de alte așezări, situată la jumătatea distanței dintre Jimbolia și Comloșu Mare, e potrivită pentru a înființa un sat nou. Planurile au fost stabilite între 1770 și 1771.

Așa a început colonizarea habsburgică a Banatului, prin migrația celor cunoscuți îndeobște ca șvabi dunăreni. De fapt, doar o mică parte veneau chiar din Suabia. Primii săi locuitori au fost francezi și germani din Lotaringia. Acestora li s-au alăturat coloniști veniți din Lorena, Westfalia, Luxemburg, Palatinat, Trier, Pădurea Neagră, Württemberg, dar și din Austria și Bavaria. Migranții au ajuns pe meleagurie bănățene în preajma sărbătorii Învierii din anul 1772. Astfel și-a căpătat satul nou format numele de Ostern (Paște).

La început, din ordinul lui Hildebrand, au fost construite primele 50 de case. În anul 1777 satul avea în aceste case un număr de 233 de locuitori. Ostern a fost mărit în timpul împăratului Iosif al II-lea, când au fost ridicate alte 50 de case. O a treia aşezare de populație a avut loc în 1792, când au fost ridicate 40 de noi locuinţe. Actuala biserică a fost construită în 1807, iar școala nouă în 1832.

După o oarecare dezvoltare a satului și a gospodăriilor agricole, peste câțiva ani locul a început să fie atractiv și pentru sătenii din localitățile limitrofe, care erau deja suprapopulate. A început astfel o migrație internă, cu șvabi mutați din așezările învecinate. Numărul locuitorilor a crescut semnificativ, iar în 1838 populația depășea deja numărul de 1.400 de suflete.

În 1892, după ce Banatul a intrat sub administrația maghiară, în cadrul Monarhiei dualiste Habsburgice, Ostern, ca multe alte localități cu nume germane sau românești, a fost maghiarizat. A primit numele de Kiskomlos și pe cel — pe atunci încă neoficial — românesc de Comloşu Mic.

Localitatea Ostern avea să se dezvolte în continuare. În 1910, din 1.855 de locuitori, 50 erau maghiari, 1.769 germani și 21 români. Din această populație, 1.819 erau romano-catolici și 35 ortodocși. Până la încheierea primei conflagrații mondiale, satul a ținut de administrația Jimboliei din Comitatul Torontal. Dar imediat după încheierea ostilităților, granița provizorie avea să fie pe la est de localitate. Comloșu Mic a aparținut Serbiei, sub numele de Mali Komluš, din 1918 până în 1924, și a fost preluat de România în 1924, ca urmare a unei revizuiri a frontierei, dimpreună cu orașul de care aparținea. Este cunoscut faptul că Jimbolia (și împrejurimile) e una din cele mai noi localități românești.

Viața relativ liniștită a țăranilor șvabi nu avea să dureze prea mult. Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, România se vede într-o alianță militară de conjunctură cu Al Treilea Reich nazist. Ca urmare a acordului Waffen-SS din 12 mai 1943, dintre guvernul Antonescu și Germania lui Hitler, toți etnicii germani au fost recrutați în armata germană. Un număr important de săteni nu s-au mai întors la casele lor, pierind în stepele estului. După al Doilea Război Mondial, 196 de persoane au fost deportate din Comloșu Mic în lagărele de muncă sovietice, între 1945 și 1950. În 1951, 447 de persoane au fost deportate în Câmpia Bărăganului. Astfel, ponderea șvabilor din Ostern (Comloșu Mic) a scăzut dramatic, iar numele, încă folosit, în limba germană avea să fie uitat.

Legea reformei funciare din 23 martie 1945, care prevedea exproprierea proprietăților germane din România, a lipsit populația rurală de mijloace de existență. Pământul expropriat a fost împărțit micilor fermieri, muncitorilor agricoli și coloniștilor din alte părți ale țării. La începutul anilor 1950 a fost introdusă colectivizarea agriculturii.

Legea naționalizării din 11 iunie 1948, care prevedea naționalizarea tuturor companiilor industriale și comerciale, băncilor și companiilor de asigurări, a expropriat toate operațiunile comerciale, indiferent de etnie.

În anii 1970 a început valul de emigrare a locuitorilor germani în Germania, astfel că structura populației din Comloșu Mic a fost supusă unei schimbări structurale uriașe. Locuitorii erau, până la război, în mare parte șvabi bănățeni, precum români, maghiari, sârbi și evrei. După valul de germani emigrați din România între 1980 și 1993, satul a fost locuit aproape exclusiv de români.

La recensământul din 2002, din cei 925 de locuitori ai săi, 738 (79,8%) erau români, 84 (9,1%) germani, 73 (7,9%) țigani, 23 (2,5%) maghiari, 4 (0,4%) ucraineni, 2 (0,2%) erau sârbi și un singur cetățean s-a declarat slovac (0,1%).

Istoriei pline de întorsături de situație și de schimbări de stăpânire a acestor locuri merită să-i adăugăm, pentru completarea poveștii, starea actuală a unei localități de dincolo de frontiera cu Serbia. Satul geamăn cu Comloșu Mic este Banatsko Veliko Selo (în sârbă: Банатско Велико Село). Cele două localitățiau fost fondate în aceeași perioadă, cu lucrători aduși cam din aceleași locuri. respectiv din zona de confluență a populațiilor franceze și germane. Sunt unele din cele mai bune exemple pentru a întări ideea că Banatul este un uriaș creuzet în care s-au amestecat zeci de etnii și credințe.

Banatsko Veliko Selo este un sat ce ține de municipalitatea Kikinda, districtul Banatului de Nord din provincia autonomă Voivodina a Serbiei. Dar, la fel ca Ostern, a aparținut administrativ de Jimbolia, de care a fost despărțită în 1924. Așezarea are o populație de 3.034 de locuitori (conform recensământului din 2002), dintre care majoritatea sunt sârbi (96,30%).

Numele satului înseamnă „marele sat bănățean”, în limba sârbă. Satul a fost format după Al Doilea Război Mondial, prin combinarea a trei sate mai mici. Cele trei sate aveau o majoritate etnică formată din șvabi bănățeni și erau numite: Sankt Hubert, Charleville și Seultour, în limba germană, și Szenthubert, Károlyliget și Szentborbála, în limba maghiară.

Imediat după plecare administrației otomane, nu au existat așezări, în adevăratul sens al cuvântului, pe vatra actuală a satului. Erau doar întinse locuri mlăștinoase, cu foarte puține locuințe provizorii de pescari. Deși în perioada medievală maghiară au existat așezări, acestea au fost pustiite. Este pomenit, într-un document din 1429, unul din aceste sate, Hollósvár, ce se afla cândva în apropiere așezării de acum.

În urma unui ordin al împărătesei Maria Tereza a Austriei, la 25 noiembrie 1763, dreptul de stabilire în acestă zonă a fost acordat exclusiv romano-catolicilor.

Așezările Szenthubert, Szentborbála și Károlyliget (pe numele lor maghiare) au fost înființate în 1770-1771, prin decret imperial. Instalarea a fost realizată de un anume consilier Neumann.

În această zonă au fost colonizați francezi din regiunea Lorenei și germani sud-vestici — aceștia din urmă devenind, ulterior, cunoscuți sub numele de șvabi bănățeni. Ei au fondat trei sate: Sankt Hubert, Charleville și Seultour (Seul Tour). De-a lungul secolului al XVIII-lea, aceste așezări și-au schimbat stăpânirea de mai multe ori. În timp, coloniștii francezi au fost asimilați de populația germanofonă.

În satul Satul Szenthubert (Sankt Hubert), francezii proveneau din Lorena, din eparhiile Metz, Besançon, Paris și Luxemburg, în timp ce germanii proveneau din orașele Mainz, Trier, Nassau, Würzburg, Ingolstadt și satele din jur. O parohie a fost construită pentru noii coloniști în 1770, iar o școală a fost construită în 1771. După 1781, Szenthubert a fost cumpărat de familia contelui Ferraris, apoi a devenit proprietatea familiei Contelui Zichy-Ferraris, iar în 1838 contele Ferencz Zichy-Ferraris a devenit proprietar. Biserica romano-catolică a satului a fost construită în 1806.

În Evul Mediu, satul Horogszeg, care în 1429 era proprietatea lui László Szilágyi, se afla la hotarul Károlyliget. Satul a fost distrus în timpul ocupației turcești și este, de asemenea, prezentat ca un loc pustiu pe harta contelui Mercy, sub numele de Orosin.

Din 1750, pământurile au fost date în arendă de către trezoreria monarhiei. Treptat, pământurile au fost populate cu țărani din împrejurimi, care au format un cătun. Acesta apare pe harta din 1783, fiind scris „Mali Orosin”.

Károlyliget (Charleville) a fost construit din ordinul reginei Mária Theresia tot în aceiași ani, 1770–1771, cu un număr de 64 de case pentru primii coloniști ce au format, lângă Orosin, o localitate. Francezii din Lorena au fost primii care au sosit, fiind mult timp majoritari. Cu timpul, lor li s-au alăturat și germani. Aceștia din urmă i-au asimilat pe vorbitorii de franceză. Ca și în satul vecin, coloniștii germani locuiau separat de francezi, pe strada numită tot Deutsch-Gasse. Imediat, în anul 1771, a apărut prima școală primară.

După Al Doilea Război Mondial, germanii au fost expulzați, iar familiile sârbe din Krajina bosniacă au populat zona. Un sat mai mare, numit Veliko Selo, a fost format din cele trei sate germane. În 1948, numele său a fost schimbat în Banatsko Veliko Selo.

Astăzi, numele fostelor sate germane sunt folosite ca denumiri ale cartierelor din satul mai mare.