Banatul ieri și azi. Miclăușenii încă își așteaptă comoara confiscată acum mai bine de două secole

Miclăuș sau Sânmiclăușu (Mare) e numele, resonant, al unei localiăți de la noi, din Banat. Dar chiar și cei de pe-aici nu pot localiza cu exactitate așezarea. Dacă le spui numele oficial, Sânnicolau Mare, pot pune creionul pe harta județului cu destulă precizie. Însă pentru cei din alte zone ale țării e o problemă serioasă. Localitatea merită, cu siguranță, mult mai multă atenție, fiind încărcată de istorie, legende și minunate întâmplări, suficiente pentru a umple tomuri întregi. Cei interesați de politica recentă trebuie să-și aducă aminte că de aici a primit Traian Băsescu imboldul de a candida la președinția României.

Sânnicolau Mare a fost numit în fel și chip de-a lungul timpului. Era și firesc, din moment ce multe nații au viețuit pe aceste meleaguri. Groß Sankt Nikolaus, Großsanktnikolaus, Nagyszentmiklós ori Smikluš sunt câte denumiri ale localității. Atestarea documentară a Sânnicolaului e de găsit în „Diplomele privilegiate regale”, din anul 1247. Dar cercetările arheologilor arată, fară tăgadă, că aici au trăit oameni din cele mai vechi timpuri. În zona cunoscută ca „Seliște” sunt urme din perioada timpurie a epocii pietrei. Acestea sunt continuate de alte urme din neolitic, iar, mai apoi, din epoca bronzului și a fierului. În perioada romanilor, Morisena a fost un centru administrativ înfloritor, înglobând și localitatea de azi, de pe lângă castrul militar fortificat. Între anii 380 și 453, cetatea Morisena a îndeplinit funcția de capitală a hunilor, fiind reședința lui Attila.

După anul 840, până în 907, în cetatea Morisena și-au așezat capitala conducători ca Glad Claudius sau Ahtum. În diplomele regale din 1217 și 1256 așezarea este menționată cu numele de San-Nicolau, după numele mănăstirii de aici, care purta hramul Sfântului Nicolae. Mai târziu, a ajuns în proprietatea Episcopiei de Cenad, fapt atestat de dările papale din anul 1334. După trecerea popoarelor migratoare (tătari, mongoli și cumani), între anii 1300 și 1551, cetatea Cenadului își mută o parte din atribuțiile sale în localitatea Sânnicolau Mare, care devine, astfel, cetate. Sânnicolaul Mare se afla pe drumul Timișoara–Budapesta–Viena, căpătând, în timp, rolul de loc de popas al călătorilor.

Cine trece prin oraș va fi destul de intrigat de faptul că va da peste un nume de stradă cu o rezonanță cel puțin ciudată: strada Comorii. Locul descoperirii tezaurului a fost marcat, în anul 1881, printr-o piatră comemorativă. Aceasta, din păcate, a fost distrusă în timp. Comoara ar putea fi, la fel de bine ca actele administrative, un certificat de naștere al localității. În alte părți, se marchează lucruri mult mai puțin importante, care sunt prezentate curioșilor drept mari relicve. Însă ce a fost găsit aici reprezintă o adevărată comoară. Se poate numi, fără niciun fel de exagerare, un tezaur. Or fi bănățenii făloși și mai exagerează unele fapte și povești legate de ei, dar comoara de aici așa este numită, tezaur, de mulți savanți care au cercetat-o de-a lungul timpului. Acum se acceptă în unanimitate faptul că această comoară s-ar înscrie, prin frumusețe, valoare artistică și istorică, între primele zece tezaure descoperite pe tot cuprinsul lumii.

Dimensiunile sale, greutatea în aur de cea mai mare puritate, faptul că este un unicat de orfevrărie, bogăția înscrisurilor și a desenelor de înaltă maiestrie plasează tezaurul de la Sânnicolau Mare între cele mai spectaculoase descoperite vreodată, alături de cel de la Pietroasele sau de cel de la Panaghiuriște, din Bulgaria de azi. Iar cei care îl apropie de tezaurul lui Tutankamon nu sunt deloc niște exaltați.

Povestea începe într-o zi de vară: 3 iulie 1799. Un localnic sârb, despre care a rămas consemnat doar faptul că ar fi fost agricultor, se apucă de săpat în grădină. Nera Vuin (sau cel mai probabil Pera) locuia în zona numită pe atunci Sziget, cam în sud-vestul orașului. Voia să pună câțiva butuci de viță-de-vie, pe lângă zidul unei construcții. Dacă punea arpagic sau cartofi, poate nu săpa atât de adânc, iar comoara s-ar odihni și azi în acel loc. După câteva lovituri în pământul curții, atinge cu cazmaua un obiect dur, care se dovedește a fi metalic.

De aici începe să se împletească legenda cu adevărul. Rând pe rând, omul dezgroapă 23 de obiecte din aur, ce însumează circa 10 kilograme (9.925 grame). Este greu de apreciat dacă au fost doar atâtea sau mai multe obiecte. Aici sunt mai multe variante. Una din povești spune că soția sârbului ar fi reținut câteva obiecte mai mărunte, care ar fi fost topite ulterior. Tot despre soția paorelui din Miclăuș se mai spune că ar fi mers în două rânduri până la Viena, ca să ceară valoarea recompensei legale pentru cel ce descoperă comori. Dar nu a rezolvat nimic la înaltele cancelarii imperiale. S-a întors tot cu traista goală.

Fără să-şi dea seama prea bine valoarea obiectelor găsite, Vuin le-a vândut, separate, unor comercianți timișoreni. După o vreme, proprietarul terenului pe care se afla casa țăranului, negustorul Nacu (Nako), a aflat despre tezaur şi a anunțat autorităţile. Aşa s-a reuşit recuperarea celor 23 de vase, care au ajuns, astfel, în colecţia Curţii Imperiale de la Viena. Iar în epoca noastră tezaurul bănățean face parte din patrimoniul Muzeului de Istoria Artelor (Kunsthistorisches Museum) din capitala austriacă.

Este foarte probabil ca tezaurul să fi fost mult mai mare. Sunt vase pereche, care, poate, au îndeplinit funcții ritualice și religioase. Dar lipsesc perechile vaselor 1, 2, 5, 6, 7, 8, 18, 19, care ar mai fi cântărit încă 6 kg de aur. Valoarea de atunci a fost estimată, simplist, la circa 25.000 monede de aur. Sau aproximativ 3 milioane de florin, după alte estimări. Odată cu comoara a fost descoperită şi o cruce de mare valoare, pe care autoritățile au dat-o mănăstirii Bezdin din Serbia şi care a fost păstrată cu sfinţenie de călugării sârbi. Din anul 1887 nu se mai ştie nimic de aceasta. I se pierde urma.

Descoperirea acestui tezaur a avut de la început un răsunet internaţional deosebit în rândul colecționarilor și istoricilor. Studierea tezaurului a început încă din secolul trecut. Se știu cel puțin 150 de lucrări şi monografii în care este tratată această comoară fără pereche.

Tezaurul de la Sânnicolau Mare constituie cea mai evidentă sinteză a elementelor de artă a formelor și motivelor vehiculate în primul mileniu pe teritoriul Europei de Răsărit, Centrale şi de Sud-Est, fiind legat de tradiţiile greco-romane şi iraniene, dar și de arta veche a Bizanţului şi stepelor.

Vechimea tezaurului este estimată undeva între secolele IX și XI. Comoara are un stil unitar din punct de vedere stilistic, majoritatea vaselor având un rol funcţional bine precizat. Pe inscripţiile în limba greacă de pe bazinele 9 şi 10 stă scris; „Prin apa curată, Doamne, spre viaţă veşnică”.

Ca și celebrul Tezaur de la Pietroasa, și acesta, bănățean, are o origine incertă și, pe cale de consecință, controversată. A fost, pe rând, atribuit de savanți hunilor, gepizilor, avarilor, bulgarilor, pecenegilor, ungurilor sau românilor, iar cronologic, datat între secolele IV și XI. De fapt, acest origini au fost legate și de o componentă ideologică. Au fost multe conotaţii politice, alimentate de propagandă.

Una din cele mai plauzibile teorii pare a fi cea a istoricului Mircea Rusu, care consideră tezaurul ca fiind făurit în secolul al VIII-lea, în atelierele imperiale de la Constantinopol, şi dăruit unor conducători avari de către împăratul Constantin al V-lea.

Copii realizate prin tehnica galvano-plastică ale vaselor tezaurului de la Sânnicolau Mare s-au aflat în colecţia Muzeului Banatului până în anul 1919. Atunci au fost, alături de alte obiecte, rechiziţionate de reprezentanţii unei comisii, în timpul administriei militare sârbe. În perioada interbelică s-au făcut demersuri diplomatice, până la nivelul miniştrilor de externe ai celor două ţări, pentru recuperarea acestora. Dar aceste replici nu s-au mai întors la Timișoara. Astăzi mai există încă trei seturi de asemenea artefacte copiate la muzeul din Arad şi încă un set la muzeul din Szeged.

Cele 23 de piese ale tezaurului, deși li se atribuie o proveniență comună, sunt eterogene ca formă și execuție. Materialul folosit este aurul cu o puritate cuprinsă între 12 și 22 de carate.

În privința originii, s-au emis teze conform cărora vasele numerotate cu 9 și 10, din grupa vaselor cu finețe 22 — care poartă inscripții în limba greacă — ar fi aparținut unor conducători avari. Vasul 21 din aceeași grupă, cu o inscripție ce folosește caractere grecești, dar nu în limba greacă, a fost atribuit, pe baza cuvintelor bacaratetaul și boila, fie românilor, fie pecenegilor sau bulgarilor. Una din cele mai incitatnte ipoteze este dezvoltată de Tocilescu, ce crede că o inscripție cu litere grecești ar fi prima scriere românească: ΒΟΥΗΛΑ.ΖΟΑΠΑΝ.ΤΕΣΗ.ΔΥΓΕΤΟΙΓΗ.ΒΟΥΤΑΟΥΛ.ΖΩΑΠΑΝ.ΤΑΓΡΟΓΗ.ΗΤΖΙΓΗ.ΤΑΙΣ

Textul a fost tradus astfel: „Jupan Buila are toate drepturile, jupan Butaul [are dreptul de a] intra [în] toate cetățile”.

O altă ipoteză spune că tezaurul ar fi aparținut lui Ahtum, ultimul voievod medieval al Banatului, care a pierdut cea din urmă luptă cu Chanadinus în bătălia de la Tomnatic, lângă Morisena (azi Cenad). Conform acestei versiuni, tezaurul a fost îngropat de familia lui Ahtum la puțin timp după moartea acestuia în bătălia cu Chanadinus.

În perioada de după prima conflagrație mondială, în Sânnicolaul Mare s-a format un puternic curent de opinie al intelectualilor, aceștia întreprinzând multe acțiuni în favoarea aducerii tezaurului înapoi în oraș.

Și în perioada comunistă s-a încercat aducerea comorii, însă austriecii au cerut enorm de mulţi bani statului roman. După 1990, prin eforturile conducerii Muzeului Național al Banatului, de care se ocupa istoricul Florin Drașovean, au fost aduse în muzeul oraşului fotografii ale tezaurului. Dar la cererea de a face noi copii după piesele tezaurului s-a răspuns că acestea sunt prea fragile pentru a putea fi luate mulaje corecte după ele. Se depun în continuare eforturi, împreună cu istoricii din Ungaria, pentru realizarea de mulaje după copiile din Szeged. Sigur că nu ar fi la fel de precise precum cele executate după originale, dar specialiștii timișoreni continuă să spere.

Povestea comorii este încă departe de a se fi sfârșit. De fapt, toate comorile se lasă greu descoperite, iar legendele din jurul lor le aduc un plus de farmec.

1 de 11