Cu un alt prilej, am vorbit câte ceva despre soarta vechilor locuitori români ai Săcălazului, care au fost strămutați din marginea Timișoarei mult mai la vale, în mlaștinile din josul Begheiului.
Românii deveniți torăceni au muncit din greu și au reușit să răzbată în noua lor casă. Nu a fost deloc ușor, dar și-au clădit noi cămine și au transformat, timp de două secole, bălțile în câmpii roditoare și căsuțele improvizate în gospodării ce sunt de fală în ambele părți ale provinciei.
Venirile în și plecările din noua așezare nu au slăbit patriotismul românilor, indiferent de cine le conducea destinele. Ei sunt cel puțin la fel de buni români (sau poate chiar mai abitir), deși nu au fost niciodată cetățeni ai statului român. În timp, au fost conduși de mari imperii: otoman, habsburgic, austriac, iar mai apoi au trecut sub flamura monarhiei dualiste. De un veac sunt sub administrație iugoslavă (cu diversele ei forme), însă au rămas tot români sadea.
Un moment încrâncenat pentru toată regiunea Banatului l-a reprezentat izbucnirea primei conflagrații mondiale, în vara anului 1914. Imperiile aveau să stea față în față, cu tunuri și mitraliere, iar supușii acestora, care nu aveau nicio treabă cu vecinii lor de altă etnie, erau obligați să se lupte între ei.
În timpul războiului, bărbații cu vârsta potrivită purtării unei arme au fost înrolați în armata austro-ungară. Au ajuns pe toate fronturile Europei. Mulți nu s-au mai întors niciodată. Mai bine de 60 de locuitori din Toracul Mare au căzut pe câmpul de luptă, în principal pe frontul Galiției.
În ultimele zile ale Primului Război Mondial, când Monarhia Austro-Ungară se destrăma, minoritățile naționale ale imperiului multinațional înființau organizații care, în cele din urmă, aveau să preia administrația guvernamentală la nivel local. În regiunea Banat au fost înfiinţate şi unităţi ale Gărzii Naţionale Române, cu sediul la Arad. De asemenea, satele Toracul Mare și Toracul Mic au organizat astfel de unități de gardă pentru a asigura liniștea și ordinea în lipsa unei autorități centrale de guvernare.
În această perioadă, au avut loc și incidente regretabile. Bande de răufăcători au profitat de ocazie pentru a devasta o parte a firmelor, cu precădere cele comerciale. Cele mai multe magazine și cârciumi erau deținute preponderent de neromâni. Fenomenul a fost de scurtă durată, dar intens și s-a făcut simțit cam în toate satele mai îndepărtate de marile orașe. Mulți comercianți au fost nevoiți să plece în locuri mai sigure sau chiar să emigreze.
Unul dintre fruntașii românilor, care a ajuns comandant al Gărzii Naționale la Toracul Mic, a fost Vichentie Petru. Acesta avea să fie pomenit în Decretul Regal al Guvernului României, publicat în Monitorul Oficial din 5 iulie 1941, printre bănăţeni decoraţi cu Medalia Regelui Ferdinand I (Medalia „Ferdinand I”). Vichentie Petru a locuit mai apoi la Timişoara, după anii 1920.
Primul Război Mondial, ajuns la final, avea să schimbe drastic harta lumii. De la statele multinaționale se va trece la structuri administrative impuse de doctrina unui președinte american (Woodrow Wilson) ce dorea o împărțire postbelică pe criterii etnice. Era o soluție destul de convenabilă atât marilor puteri, cât și națiilor desprinse din imperii. Se rezolvau, astfel, mai multe probleme, dar nu toate. Probleme legate de frontiere aveau să persiste în continuare.
Armistițiul de la Belgrad și pacea de la Paris au dus la împărțirea Banatului. Banatul de Vest, inclusiv județul Torontal, cu satele Toracul Mare și Toracul Mic, trec de la autoritatea maghiară la cea sârbă, deși majoritatea românilor bănățeni, și deci și torăcenii, au militat pentru idealul național românesc. Astfel, ca urmare a jocului politic de la Paris, Toracul Mare și Toracul Mic urmau să rămână sub administrația Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, cum s-a numit la început statul vecin.
Pentru a păstra memoria celor căzuți în luptă, la 6 septembrie 1941 locuitorii satului au dezvelit un monument al eroilor din 1914–1918. Monumentul conține numele acestora. La fel, și de la Toracul Mic, de unde mulți săteni au căzut front.
În istoria torăcenilor a urmat o perioada de două decenii de oarecare liniște și prosperitate. Relațiile dintre regatul României și cel al Iugoslaviei erau destul de corecte și nu se puneau opreliști circulației populațiilor aflate în vecinătatea frontierei. Schimburile economice erau înfloritoare, rezultat al politicii înțelepte a Regelui Ferdinand, care dorea o rețea de alianțe balcanice realizate prin legături directe, de familie. Fiicele regelui aveau să devină regine ale statelor din Balcani. Principesa Elisabeta, prin mariajul său cu prințul moștenitor (diadohul) George al Greciei, ajunge, pentru un timp, regină a Greciei. Peste ani, se va retrage la domeniul ei de la Banloc, despre am mai povestit în alte episoade. Aici încerca să ducă o viață liniștită, departe de influența fratelui ei, Carol al II-lea. Dar, în schimb, se cunosc unele intervenții ale sale în politica vecinilor sârbi.
La rândul ei, principesa Mărioara (Mignon) devine singura regină a Regatului Iugoslaviei, prin căsătoria sa cu Regele Alexandru I. Românii bănățeni se simțeau oarecum protejați în Serbia, având o regină din neamul lor.
Dar vremurile bune se termină repede, odată cu apariția spectrului unui nou război, ce se anunța a fi tot de calibru mondial.
În dimineața zilei de 6 aprilie 1941, forțele Axei au invadat Iugoslavia. Până la sfârșitul lunii, Iugoslavia a încetat să mai existe ca stat, fiind împărțită între Ungaria, Bulgaria și Italia.
Înainte de invazia și dizolvarea Iugoslaviei, aspirațiile teritoriale ale Ungariei erau bine cunoscute românilor din Banatul iugoslav. După prăbușirea Iugoslaviei și marșul trupelor maghiare în Bačka, liderii românilor bănățeni au fost foarte îngrijorați de consecințele unei posibile ocupații maghiare a Banatului iugoslav. Dacă tot nu mai aparțineau de nimeni, ar fi dorit să fie alipiți României.
În aceste condiţii, la 14 aprilie 1941, a sosit la Timişoara o delegaţie de 80 de lideri de comunități şi țărani din nordul Banatului iugoslav. Printre membrii acestei delegaţii s-au numărat preoţii Ion Baloş şi Todor Baloş, precum şi profesorii Dumitru Ciobanu, Gheorghe Stancu, Ion Popescu, Pompiliu Plăeşeanu şi Ioan Melinescu, toţi din cele două sate Torac. Misiunea acestei delegații a fost de a cere autorităților române să facă demersurile necesare pentru încorporarea Banatului iugoslav în România. Motivul acestei cereri a fost nevoia de a proteja populația românească, din cauza lipsei unei autorități centrale iugoslave și a temerilor legate de instalarea unei administrații maghiare. O telegramă a fost trimisă șefului statului român, generalul Ion Antonescu, iar mai apoi o delegație restrânsă a acestui grup s-a deplasat la București. Speranța lor era să aibă întâlniri cu membrii guvernului.
Ajunsă în capitala României trei zile mai târziu, delegația toraceană s-a întâlnit, la 17 aprilie, cu liderul statului român, generalul Ion Antonescu, și a înaintat un memoriu de nemulțumiri ale românilor din Banatul iugoslav. În aceeași zi, delegația formată din preotul Ion Baloș, directorul școlii, Dumitru Ciobanu, Petru Lațcu (Boancǎ), elev la Școala Politehnică din Timișoara (și, ulterior, militar în armata română — care avea să cadă pe frontul rus), Ristea Andrei, Teodor Baloş, Traian Cristeţ (Cocoru) s-a întâlnit şi cu ministrul Propagandei Naţionale a României, profesorul Nichifor Crainic.
La scurt timp, Bucureștiul a trimis Berlinului un memoriu privind problema Banatului iugoslav. Guvernul României a inclus, atașată acestui memoriu, lista cu numele celor 80 de membri ai delegației. Lista se pare că provenea de la poliția din Timișoara.
Deoarece Berlinul a avut decizia finală cu privire la soarta Banatului iugoslav și nevoia de a-și menține ambii aliați, Bucureștiul și Budapesta, loiali în acțiunile planificate împotriva Uniunii Sovietice, decizia privitoare la statutul acestei regiuni a fost amânat, urmând a fi luată la sfârşitul conflagraţiei mondiale. Cum războiul s-a terminat cu totul altfel decât visa Germania, și mareșalul Antonescu nu mai conducea statul român, frontiera va rămâne neschimbată după tratatul de la Paris.
Abia spre finalul războiului mondial Toracul avea să mai cunoască un moment care a întunecat pentru un timp traiul, și așa complicat, al sătenilor ce-au fost cândva săcălăzeni.
În dimineața zilei de 14 mai 1945, în afara satului Toracul Mare, șase săteni (patru femei — dintre care una însărcinată — și doi bărbați) au fost masacrați de un grup de partizani iugoslavi. Întoarse din România, după ce-și vizitaseră rudele refugiate acolo, victimele au intrat în sat în zori. Întrucât satul însuși era blocat (un fapt aproape obișnuit în prima jumătate a anului 1945), grupul a fost reținut de partizani și dus la primărie, unde membrii săi au fost interogați. După aceea, cu mâinile legate la spate cu sârmă, au fost escortați în afara localității, sub escortă armată partizană. Destinația declarată era sediul militar al zonei din Itebej, din apropiere, pentru un interogatoriu suplimentar, așa cum s-a declarat public mai târziu, dar grupul nu a ajuns niciodată la acolo.
Mergând pe coama digului, de-a lungul canalului Bega, spre Itebej, cei șase români au fost împușcați când au ajuns în zona cunoscută sub numele de Crani (Kranj). Ulterior, în efortul de a justifica acest act ticălos, autoritățile au făcut cunoscut faptul că cei șase au fost „împușcați în timp ce încercau să evadeze”. Era pretextul folosit de trupelor de represiune oriunde în lume, când doreau să scape de indezirabili.
Ziua de 15 mai 1945 a fost zi de doliu în Toracul Mare și în satul vecin, Toracul Mic. Tineri și bătrâni din cele două sate au participat la înmormântarea celor șase victime nevinovate, ucise de partizani. Slujba de înmormântare a fost oficiată de cei patru preoţi din cele două sate — Ioan Farca, Ioan Frişcan, Ion Baloş şi Todor Baloş.
Poetul și jurnalistul Vichentie Avram, din Toracul Mic, a fotografiat cortegiul și slujba funerară. Pentru că situația era foarte tensionată, Avram a făcut imediat negativele, a realizat fotografiile, iar la miezul nopții le-a distribuit familiilor îndoliate.
Evenimentele din ziua următoare, 16 mai, a justificat acțiunea sa precipitată. Agenții poliției secrete (OZNa) au chemat scriitorul la interogatoriu.
Avram nu mai deținea nici fotografiile, nici negativele. Puși în dificultate, agenții nu s-au mai deplasat la familiile victimelor pentru a confisca materialul în cauză. Astfel, se poate argumenta cu cinism că infracțiunea a fost „investigată”, deși nu pentru a pedepsi, ci mai degrabă pentru a-i proteja pe vinovați și pentru a intimida familiile victimelor și sătenii ce căutau adevărul.
Trebuie amintit și că, în ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial, trecerea frontierei româno-iugoslave a fost relativ ușoară. Cei care mergeau România, nu o făceau doar ca să-și vadă rudele, ci și pentru a cumpăra produse de bază, indisponibile sau rare pe teritoriul iugoslav. La frontieră, grănicerii români erau toleranți cu vecinii iugoslavi, ba chiar îi ajutau pe românii din Banatul iugoslav. După acordul de frontieră româno-iugoslav din noiembrie 1923, locuitorii satelor de frontieră, care dețineau proprietăți de ambele părți ale graniței, puteau trece legal în cealaltă țară fără nicio dificultate.
Tragedia nu putea însă trece neobservată mai sus. Vestea atrocităților comise la Toracul Mare a ajuns în România. O primă măsură luată în mod neoficial, dar foarte eficientă, a fost ca, ulterior, grănicerii români să escorteze sătenii care se întorceau la Torac din România și călătoreau pe vechiul drum de pământ (cunoscut sub numele de drumul mare, sau drumul Timișoara – Becicherecul Mare, trasat inițial sub Austro-Ungaria) până la marginea satului, pentru a se asigura că ajung cu bine acasă. În cele din urmă, aceste treceri s-au rărit pe măsură ce frontiera a fost stabilizată și tensiunile au crescut între cele două țări. Urma, în ambele state, perioada stalinistă. Iugoslavia avea să se scuture destul de repede de influența sovietică, dar România a rămas o perioadă mai lungă în închistarea impusă de regimul de „dictatură proletară”.
Despre localitatea de pe malul Begheiului se mai poate citi aici:
Banatul ieri și azi: Locuitorii din Torac nu-și uită, nici după 200 de ani, rădăcinile din Săcălaz
