Cine circulă pe străzile orașului și mai scoate uneori nasul din ecranul telefonului poate vedea o seamă de ciudățenii, nelalocul lor într-o capitală ce se pregătește să influențeze cultura europeană.
De un timp destul de îndelungat a apărut fenomenul postamentelor de statui care nu susțin nimic. Postament da, statuie ba, pare să fie principiul acestor artefacte.
Un grup de indivizi dubioși în apucături s-a gândit să se căpătuiască și să facă niște bani. Au purces la devastarea și furtul unui număr de statui. Ca să reușească să vândă bronzul, au spart în bucăți prada lor.
Cazul a făcut vâlvă la vremea lui, cam prin anul 2015. Dar fără urmări prea serioase. Câte ceva a fost recuperat și după multe peripeții și ani mulți (prea mulți!). A fost restaurat bustul avocatului și filantropului Emanuil Ungureanu. Însă cu celelalte două monumente nu s-a mai întâmplat nimic notabil. Edilii au ridicat din umeri a neputință.
Acum, echipa ce administrează orașul s-a schimbat, dar problema a rămas. Profesorul Nicolae Țăran, ca un activist civic implicat, aduce din nou în actualitate aspecte vizibile doar pentru unii. Într-o plimbare, dublată de o discuție interesantă, domina sa și-a exprimat optimismul că se va face, totuși, ceva.
Pe peluza destul de îngrijită din fața unei monumentale clădiri se află un soclu de piatră albă, cu o inscripție simplă, purtând următorul text lămuritor: „Profesorul Dr. Victor Babeș, 1854–1926”. Dar, de fapt, înscrisul nu lămurește nimic. Deasupra postamentului unde ar fi trebuit să se afle o lucrare de artă nu se vede nimic. Doar urme de ciment.
Câteva explicații despre această anomalie încearcă să ne dea profesorul Nicolae Țăran.
— Domnule profesor, ne aflăm în fața Institului de Igienă ce poartă numele lui Victor Babeș. Numele este, dar Victor Babeș…?!
— Da. Și eu am observat această aberație. Sunt legat și sentimental de institut. Am avut colegi aici, medici, dar și absolvenți de la Galați, de Chimie Alimentară. Un institut prestigios. Nu mai știu care este situația lui acum. Bustul profesorului Victor Babeș a dispărut în urmă cu trei-patru ani (poate chiar mai demult). Din câte a scris presa timișoreană, se pare că acest bust a fost furat, apoi topit și vândut la fier vechi și așa mai departe. Nu este singura vandalizare de acest tip. Un bust la fel de important, al lui Emanuil Ungureanu, fruntaș politic al democrației bănățene în perioada interbelică, o personalitate excepțională și un timișorean care a iubit enorm orașul, a fost furat în același context. Și cred că mai sunt asemenea exemple. Eu nu le-am inventariat. Din fericire, bustul lui Emanuil Ungureanu a fost recuperat și refăcut, dar al profesorului Babeș, nu.
Acest lucru, după mine, reprezintă o pată pe obrazul orașului, din următoarele motive:
Victor Babeș este o personalitate care reflectă tradiția culturală a Timișoarei și a Banatului. Tatăl său, Vicențiu Babeș, născut la Hodoni, la câțiva kilometri de Timișoara, lângă Satchinez, a fost o personalitate excepțională, un lider politic al Banatului și al Transilvaniei din Imperiul Austro-Ungar. El a fost deputat în patru sesiuni în Dieta de la Budapesta. A avut studii de drept. A condus ziarul „Albina”, în care au publicat Simion Mangiuca, Mihai Eminescu, Iulian Grozescu.
Vicențiu Babeș a fost judecător la Curtea de Casației a Ungariei, deci o personalitate extraordinară. Iar fiul lui, Victor Babeș, născut la 1854, este de asemenea o personalitate extraordinară. A făcut studii la Budapesta, a studiat la Institutul Pasteur, a mai studiat și la Institutul Robert Koch din Germania. Sunt cele mai celebre institute de bacteriologie din lume. Acolo s-au inventat vaccinurile. A fost unul dintre studenții preferați ai lui Robert Koch. Victor Babeș a avut o contribuție extraordinară în microbiologie. A scris primul tratat, din lume, de microbiologie (după câte știu, dar poate nu am informațiile cele mai riguroase). Nu am vrut aici să fac o biografie. Dar tot ce am spus este, în mare măsură, adevărat.
Victor Babeș a dat strălucire culturii bănățene și absența acestui bust este un gest de ingratitudine și de sfidare, pur și simplu, a istoriei locale .
— Ce ar fi de făcut pentru a mai îndrepta lucrurile?
— În perspectiva în care Timișoara va deveni, în anul 2023, Capitală Culturală Europeană, cred că noua conducere a orașului, domnul primar, viceprimarii, care sunt foarte tineri, ar trebui să facă ceva, să aibă entuziasm, iar trecând peste lipsa lor de experiență, cred că vor găsi o soluție, inclusiv împreună cu Consiliul Județean (fiindcă am înțeles că sunt mari probleme de jurisdicție — cine de ce răspunde și de ce departamente aparține). Va trebui să se rezolve problema. Și foarte rapid, fiindcă timp nu mai este. Dacă vine un străin și face o fotografie și o difuzează, deja Timișoara are o mare problemă. Ne găsim într-o lume globalizată, în care informația circulă repede și este foarte important să ne apărăm tradiția, istoria.
— Se cunoaște această istorie aici, pe plan local?
— Noi trebuie să prezentăm ceea ce este efectiv real. Pentru că circulă fel de fel de mituri. Că în Timișoara nu a fost cultură, că am fi doar un oraș industrial, că aici nu ar fi fost intelectuali și așa mai departe. Este un fals care a apărut — nu știu de ce! Am încercat să contracarez o asemenea propagandă, care, din păcate, este prezentă și în media tipărită, și cea electronică.
— Din păcate, doctorul Babeș pare a fi o figură tragică în cultura română. Este urmărit de ghinion. Ce se întâmplă aici, la Timișoara, a fost replicat, la scară mai mare, la București. Mormântul profesorului, din curtea Institutului Cantacuzino (mai nou trecut în subordinea armatei, sub numele de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară „Cantacuzino”), a fost distrus, vandalizat, piatra a fost spartă și a stat ani de zile așa. Până recent, în anul 2018, când un mai mare al militarilor — culmea, nu un medic! —, ministrul de atunci al Apărării, a sesizat situația rușinoasă și și-a dat tot concursul pentru a restaura modestul mormânt al savantului. Merită lăudat gestul lui Mihai Fifor, măcar pentru acest gest pios, indiferent câte ar fi făcut sau nu pentru ostași. Dar trist este că acest mormânt a stat distrus, părăsit, abandonat. Nu prea este în regulă…
— Nu știam acest aspect. E o dublă ingratitudine, atunci. Știam că a murit la București, unde a și creat o școală de microbiologie. Contribuția sa științifică este recunoscută în Capitală, dar nu știam de această ingratitudine, care ține de cultura noastră. Este, din păcate, o disfuncție că nu ne prețuim înaintașii și ne comportăm de parcă ne pierdem măsura. Dacă nu ne respectăm trecutul, vom avea, evident, o mare problemă de identitate pentru generația următoare.
— Și, ca să continuăm dialogul în aceeași notă tristă, poate chiar tragică, uitați, nu sunt mai mult de o sută de metri până dincolo de intersecție, tot pe bulevardul V. Babeș, unde, în fața spitalului Bega, deci tot o unitate sanitară, se afla bustul unui alt mare medic, chirurgul Aurel Cândea. E aceeași situație. Există un postament, dar nu mai există doctorul Cândea turnat în bronz.
— E o problemă importantă, și ea trebuie rezolvată foarte, foarte rapid pentru că e adevărat că, acum, Primăria și Consiliul Județean sunt asfixiate, ca instituții, de probleme reziduale care vin din trecut și trebuie rezolvate cât mai repede. Dar nu trebuie neglijat acest aspect extraordinar de important. Dacă mergem în vest, doar la câțiva kilometri, la Novi Sad, la Budapesta sau la Belgrad, ca să nu mai vorbim de Viena, nimeni nu glumește cu asemenea artefacte. Ele au o valoare extraordinară.
Eu aș mai spune ceva: și forma de prezentare este foarte superficială, după părerea mea. Aici ar trebui, undeva, să apară mult mai multe date biografice, mult mai multe informații precise despre asemenea personalități. Și pentru că am vorbit despre Vicențiu Babeș, să spunem că Timișoara nu are niciun fel de referințe despre el. Bineînțeles, în afară de statuia din Parcul Central. Acel bust din parc probabil că e din perioada interbelică. Nu cred că în timpul proletcultismului și, apoi, în vremurile protocronismului lui Ceaușescu, cineva să se gândit la un asemenea monument.
*
Dar, dacă despre familia Babeș se mai știe câte ceva, să spunem noi, aici, cine a fost Aurel Cândea.
Ca tânăr plin de iubire de carte, care nu avea unde studia în Banat, a urmat drumul Budapestei, unde exista una din cele mai prestigioase universități de medicină din secolul al XIX-lea. Dacă acolo l-a cunoscut ori nu pe Victor Babeș, la rândul său absolvent de medicină, nu este consemnat de contemporani lor. Un lucru cert este însă că a terminat școala cu un mare bagaj de cunoștințe, din moment ce autoritățile au avut ideea de a-l angaja la Spitalul Crucii Roșii din Pozsony/Pressburg (capitala Slovaciei de azi, Bratislava). Aici a practicat chirurgia, ajungând să conducă spitalul din postura de medic-șef.
După instaurarea administrației românești în Banat, era o nevoie stringentă de specialiști bine pregătiți în toate domeniile. Românii se întorceau de pe unde erau împrăștiați. În anul 1919, doctorul Aurel Cândea este chemat să se reîntoarcă pe meleagurile de origine. În Timișoara este sprijinit de Victor Babeș să organizeze primul spital de chirurgie, cu 90 de paturi, tot acolo unde și astăzi ființează clinica Bega. A condus această clinică și a pus bisturiul în mână multor generații de medici ce i-au urmat. Este creatorul școlii bănățene de chirurgie.
Monumentul din bronz, așezat pe un soclu din granit de Jdioara, fost realizat, în anul 1931, cu ajutorul unor donații ale medicilor din clinică, specialiști ce-i purtau o frumoasă amintire. Măcar pentru că sculptorul nu era un oarecine, ci chiar marele bănățean Romul Ladea, și tot ar trebui de urgență refăcut bustul.
Și ca să spunem încă ceva despre bustul profesorului Babeș, dispărut: el este de asemenea creația lui Ladea, care l-a conceput și turnat în bronz tot în 1931, dar de data asta a folosit ca postament marmura de Rușchița. Despre ansamblul memorial al lui Emanuil Ungureanu ar fi de spus că este ridicat în același an, 1931, sub atenta coordonare a sculptorului Gheorghe Groza.
O stranie și absolut ciudată coincidență face ca statuile distruse să fie ridicate în același an și de doi artiști foarte cunoscuți. Ca să încheiem în aceeași notă tragicomică, am putea trage concluzia că, poate, și derbedeii puși pe furturi aveau cunoștințe de istoria artelor.
Profesorul Nicolae Țăran ne promite că vom continua plimbările în urbe, vorbind câte în lună și-n stele, dar atenți la ciudățeniile de neacceptat care ne înconjoară și care nu fac cinste unei capitale culturale.
