Una din cele mai vechi și importante așezări ale românilor bănățeni e face legătura dintre zona de șes și cea de la munte este fără îndoială Caransebeșul.
Aflat pe una din cele mai circulate drumuri comerciale ce lega valea Dunării prin defileul Cernei și pe valea Timișului către miazpnoapte orașul este la adăpostul dealurilor molcome din jur este un oraș din județul Caraș-Severin, parte a provinciei Banatului.
Este situat la confluența râului Timiș ce coboară din munții Semenicului cu râul Sebeș, acesta din urmă venind din Munții Țarcu. La vest, se află în contact direct cu Dealurile Banatului. De orașul actual mai este atașat prin legături administrative și satul Jupa. De fapt se pare că chiar aici în Jupa este cea maio veche și imprtantă urmă de trăire din perioada preromană.
Imediat după inceperea trasării de linii ferate ce aveau să împânzească regiunea după mijlocul secolului al XIX-lea și Caransebeșul a fost luată calcul ca viitoare stație pentru trenuri. În timp a devenit un important nod feroviar situat la aproximativ 40 km distanță de Reșița, 21 km de Oțelu Roșu, 70 km de Hațeg și aproximativ 25 km de stațiunea de schi Muntele Mic, în Munții Țarcu.
Primele urme de locuire umană sunt semnalate de istorici de vremea strămoșilor daci. Deși este puțin probabil ca o zona atât de prielnică pentru oamenii crescători de animale să nu fi fost căutată încă din perioada preistorică. Ruine dacice au fost descoperite în apropiere de Obreja, un sat aflat la mică distanță la doar 7 kilometri.
Pe măsură ce romanii au fost atrași de porțiuni din regatul dacilor, au construit un loc fortificat (castrum) numit Tibiscum, care a fost dezgropat și cercetat de arheologi în apropierea satului Jupa. Acest castrum a devenit ulterior un oraș plin de viață prin așezarea aici a diverșilor negutători ce trebuiau să aprovizioneze militarii.
Tibiscum (Tibisco, Tibiscus, Tibiskon) a fost de la început o așezare dacică. Romanii ce au ajuns aici nu au venit pe un teren gol. Și-au fondat castrul iar mai apoi orașul lâgă și peste fostele clădiri dacice. Așa a devenit apoi oraș în Dacia romană, cunoscut ca municipiu (municipium Tibiscensium) pe vremea împăratului Gallienus (253-268), rang la care fusese ridicat, probabil, sub Septimiu Sever (193-211). Orașul se găsea la ieșirea râului Timiș din munți și vărsarea râului Bistra, lângă Caransebeș, azi localitatea Jupa, județul Caraș-Severin.
Tibiscum (scris după grafia romană TIBISCVM) este considerat de către cărturari ca fiind una dintre porțile creștinismului din Dacia, avand un rol important și în romanizarea localnicilor.
Dovadă că Tibiscum-ul nu era o localitate de mâna a doua uitată printre dealuri este și faptul că apare locul apare cu numele de Tivisco chiar și pe celebra lucrare „Peutingeriana Tabula Itineraria” – Segmentum VII ce aduce la lumină vechi hărți romane în care figurau drumurile și orașele principale ale Imperiului Roman, care constituiau „cursus publicus”.
Și astăzi încă mai sunt vizibile ruinele antice fiind păstrate într-un perimetru arheologic ce ar trebui mai bine protejat. Poate cu o mai atentă îngrijire și cu un ghid de specialitate cu răbdare și cunoștiințe istorice aici ar putea poposi curioșii moderni ce hălăduiesc în căutare de inedit cu parfum de vechime. Ca sp nu mai vorbim de vizitele școalrilor ce ar înțelege mai simplu cum e cu strămoșii lor ce purtau săbii sau lănci.
Situl arheologic de epoca romana din apropierea satului Jupa este până în prezent cel mai intens studiat din Banat și mai bine cunoscut în literatura istorică.
Sunt vizibile ruinele unor construcții importante și ale unor ateliere din castrul roman și din așezarea civilă romană Tibiscum. Așezările romane de aici au fost și rămân cele mai importante vestigii ale antichității clasice din Banat.
Suprafața totală a terenului încarcat de sarcină istorică este de circa 27 de hectare. Știm la ora actuală ca localitatea antică a deținut în secolul al III-lea d.Hr. titlul de municipium și se încadra între cele mai importante orașe din provincia Dacia, aflându-se chiar pe drumul imperial ce cobora de la Porolissum și se bifurca aici spre Dierna si Lederata. Aflat in apropierea capitalei provinciei Colonia Ulpia Traiana Dacica Sarmizegetusa, Tibiscum va aparține teritorial de ea, unitațile militare staționate aici fiind însărcinate cu apărarea marii metropole și a drumurilor ce duceau înspre ea, impotriva barbarilor ce loveau în epocă: sarmații-iazygi.
Provincia Dacia a devenit tot mai greu de administrat din cauza diverselor răscoale dar mai cu seamă a atacurilor diverse seminții așa ca mai sus numiții sarmați. La acestea se mai adăugau și incursiunile dacilor de dincolo de Carpați ce atacau în zona romană. După retragerea imperialilor la sud de Dunăre localitățile din Banat își continuă viața cotidiană dar schimburile comerciale scad în volum și devin tot mai rare. Populația băștinașă trece la un trai axat pe produsele locale. Agricultura și creștera animalelor devin preponderente. Obștile sătești devin forma de organizare natural acceptată. Unele așezări sunt conduse de câte un cneaz ce se supunea câte unui voievod local.
În Evul Mediu, localnicii locuiau continuu în zonă. Regiunea a devenit parte a Regatului Maghiar, la finalul mileniului întâi.
Caransebeșul se ridică în apopierea anticului Tibiscum puțin mai la vale.
Se spune că numele lui este compus numelor lui Karan și Sebeș. Numele locului Karan este probabil derivat dintr-un nume personal al unui anume Karan (de origine slavă) sau cuvântul turcesc kara cu semnificația de „negru”, iar Sebeș și-a luat numele de la pârâul cu același nume care se varsă aici în Timiș.
În evul mediu erau consemnate separat cele două localități. Sebeșul (scris în anul 1325 ca Sebus, iar în 1365: Sebusvar) din dreapta cursului râului Timiș (parte estică) și Karanul din stânga apei adică în vest (Karan, 1376) au format o așezare unificată încă din secolul al XV-lea (încă sub forma Karan și Sebes în 1452, dar deja în anul 1464 apare deja numele legat într-o singură denumire: Karansebes). Potrivit unei alte opinii, în numele Karan, de fapt, ar trebui să îl căutăm pe Kavaran, la 17 km nord de oraș, al cărui nume s-a lipit de orașul său pentru a-l deosebi de ceilalți cu numele de Sebe.
Castelul, sau mai degrabă fortul întărit sau cetate, Sebeș a fost construit în secolul al XIII-lea. Deși nu a fost niciodată deosebit de puternic, a avut o importantanță strategică pentru apărarea zonei în fața atacurilor inamicilor. În secolul al XIV-lea, Sebeș era reședința districtului Oláh/ românesc. O mare parte a nobilimii locale române s-a convertit în timp a ritul creștin occidental, în 1376–1382 a existat și o episcopie de Severin (Szörényi), iar franciscanii au fost activi în oraș până în 1400. În secolele al XIV și al XV-lea localitaea a fost numită alternativ când oppidum iar alte ori civitas. Adică avea un evident caracter urban dar și sediu al unei zone mai largi.
În anul 1365, împăratul bizantin Ioan al V-lea (Palaiologos) îndreptându-se spre Buda a fost primit aici cu mari onoruri.
Peste câteva decenii regele Sigismund, aflat în război cu turcii, a ocupat orașul de mai multe ori: mai întâi la 28 noiembrie 1419, de mai multe ori în toamna lui 1428 și în cele din urmă la 30 noiembrie 1429.
Între 1429 și 1435 cetatea a fost deținută de cavalerii germani ce își fac aici un punt de apărare fortificat .
În anul 1432 Caransebeșul este implicat în conflictele dintre Vlad Țepeș Dracul și oștile turcești.
Ioan Corvin de Hunedoara Hunyadi a poposit aici la 18 octombrie 1447 și la 29 octombrie 1453.
Șirul oaspeților de vază ce trec prin cetate sau petrec mai mult timp pe valea Timișului continuă cu călugărul și teologul franciscan Giovanni da Capestrano devenit apoi Sfântul Ioan de Capistrano care în anul 1455 a petrecut câtva timp în Caransebeș.
Anul 1497 aduce Caransebeșului noi privilegii oferite de regii de la Buda ca mai apoi în 1498 a căpătat și dreptul juridic de „jus gladii”, (Blutbann) adică drept de judecată independent.
Toate privilegiile sale urbane au fost confirmate în repetate rânduri de către voevozii ardeleni.
Pericolul otoman se apropia tot mai mult de hotarele Banatului. Luptele dintre armatele maghiare și ardelene cu trupele turcești erau în apropiere. Trecând Dunărea oștile semilunei ajung la Caransebeș și asediază cetatea în anul 1509. Pentru un moment apărătorii reușesc să respingă atacul turcilor. Au amânat cu câțiva ani ocuparea regiunii.
Principatului Transilvaniei avea să mai administreze o vreme locuri. Perioada de glorie a istoriei orașului datează din acea vreme. Din 1530 până în 1658 a fost Caransebeșul unul dintre sediile comitatului Lugoj-Caransebeș (Lugos-Karánsebes). Prin localitate treceau importante rute comerciale. Atelierele meșterilor blănari de aici erau celebre. Aveau ciobanii cu oile lor în munții din apropiere și puteau folosi blănurile și pieile de animale.
Perioada de oarecare liniște și prosperitate avea să fie fie ruptă de bătăliile pentru supremați ce aveau să fie câștigate de otomani. Își vor impune administrația asupra întregii provincii.
În 1552, la cererea cetățenilor săi, generalul Castaldo a trimis un inginer militar să repare fortificațiile avariate, dar după căderea Timișoarei, întrucât Cavalini da Urbino încă nu sosise, Ioan Ban Glesan a predat cetatea turcilor de comun acord cu consiliul orașului. Astfel au evitat o distrugere din temelii a orașului. A fost dată de turci în 1554 în administrarea lui Peter Petrovics, în 1554. Acesta a fortificat-o și a mai adăugat turnuri de apărare.
Mai de voie sau de nevoie localnicii au învățat să trăiască și sub conducerea turcească.
Populația sa a fost împărțită de mai multe tabere opuse în următorul secol și jumătate ce a urmat. Marea majoritate a locuitorilor erau de etnie română. Mai erau și o seamă de locuitori maghiari la care se adăuga și o minoritate sârbească. La toate acestea avea să se adauge și apariția în spațiul ardelean a cultelor ce au adoptat Reforma. Astfel pe lângă ortodocșii răsăriteni și catolici au mai apărut și comunități reformate.
Dieta de la Turda din 1564 a ordonat ca bisericile să fie folosită alternativ de catolici și reformați. Așa s-a întâmplat și la Caransebeș. În 1581 însă, biserica era deținută exclusiv de reformați, iar timp de câteva decenii orașul nici măcar nu a mai avut vre-un preot catolic permanent. Din 1625 până în 1642, George Buitul și iezuiții au condus o parohie misionară.
Așa se face că în timp aici la confluența Sebeșului cu Timișul avea să funcționeze una dintre cele mai puternice comunități reformate vorbitoare de limbă română.
O mare parte a Vechiului Testament apare prin grija episcopului Mihai Tordasi pentru nevoile comunităților românești în anul 1592 sub numele de „Palia de la Orăștie”. În prefață se arată că traducerea se datorează episcopului, care a colaborat cu patru cărturari din Banat și Hunedoara: Ștefan Herce [Herceg], „propoveduitorul evangheliei” (pastor evanghelic) în Caransebeș, Efrem Zacan, „dascalul de dăscălie” în aceeași localitate, Moisi Peștișel, „propoveduitorul evangheliei” în Lugoj, respectiv Achirie, protopopul comitatului Hunedoarei.
Aceștia ar fi tălmăcit o parte mai mare a Vechiului Testament, din care nu s-au păstrat decât primele două cărți. Cheltuielile de tipărire au fost suportate de către nobilul maghiar Ferenc Geszti din Deva. Cartea a fost tipărită de fiul lui Coresi, Șerban, „meșterul mare a tiparelor”, împreună cu Marien Diacul, care folosesc pentru prima oară numele nostru etnic de „români”, și nu „rumâni”: „dându în mâna noastră ceaste cărți, cetind și ne plăcură și le-am scris voo, fraților români, și le cetiți”.
Alți oamnei de vază s-au mai ridicat de aici din Caransebeș așa cum este Mihai Halici bătrânul care a editat o carte de psalmi și este probabil primului dicționar manuscris româno-latin. Fiul său a scris un poem în pentametru cu ortografie română dar și maghiară pentru a omagia doctoratul în medicină obținut de Ferencz Pápai la Universitatea din Basel.
Este una din cele mai frumoase exemple de trăire destul de armonioasă dintre etnii, religii pe meleagurile frământate ale Banatului deși se aflau încă în stăpânire otomană.
Dar istoria Caransebeșului este departe de a fi la final. Marile încercări prin care a trecut orașul va mai continua în paginile noastre.
Mai citiți și: https://www.banatulazi.ro/banatul-ieri-si-azi-rolul-rachiei-de-corcoduse-in-batalia-caransebesului-din-1788/
