Am vorbit mai zilele trecute despre un Banat aflat aici lângă noi dar totuși invizibil pentru majoritatea celor ce nu știu să caute ineditul și să fie deschiși la poveștile celor mai vârstnici.
Multe din localitățile dispărute sunt doar aparent dispărute. Ele se află în același loc sau în apropiere și au doar numele schimbate. Această schimbare de nume s-a realizat de cele mai multe ori haotic și fără nici o noimă așa cum am arătat în episodul trecut. Nume frumoase și aparținând locurilor de sute de ani au fost înlocuite cu caraghioslâcuri de mai mare hazul de zeloși activiști fie ei ai partidului unic de tristă amintire fie de funcționari fără minte ce au vrut să apară bine în fața șefilor.
Un alt exemplu de tâmpenie fără margini a celor ce se credeau pe vecie pe funcții se poate afla în estul județului Caraș-Severin. Aici se află localitatea Oțelul-Roșu. În trei sferturi de secol unii s-au obișnuit cu acest nume evident de sorginte bolșevică. Imediat după război din slugărnicie pentru trupele de ocupație venite din stepele răsăritului s-a trecut cu înverșunare la diverse denumiri ce trebuiau să fie obligatoriu cu cuvântul „roșu” în denumire. Fabricile erau „tricoul roșu” „steagul roșu” „steaua roșie” „avântul roșu” după caz, maimuțărind apelativul armatei sovietice ce se autointitula „armata roșie”. Orice altă culoare era destul de rău privită. Nu ar mai lipsit mult să nu fie interzise celelalte culori și la clasele mici la orele de desen.
Oțelu Roșu este un oraș în județul Caraș-Severin ce a purtat de-a lungul timpului diverse denumiri dar niciunul de așa evidentă proastă inspirație. Valea Bistrei conectează depresiunile Caransebeș și Hațeg. Orice alt nume, cum ar fi Cireașa (parte componentă a localității, sau Bistra ori Ohaba-Bistra) ar fi fost mult mai potrivite. Odată cu colonizările de populații germane pentru a dezvolta industria ce prindea avânt în secolul XVIII. locul a primit numele de Ferdinandsberg sau în maghiară de Nándorhegy, ce însemna cam același lucru adică muntele lui Ferdinand.
Dar istoria locurilor este foarte veche. Cele mai vechi descoperiri arheologice din zona orașului sunt din paleoliticul superior. În timpul administrației Imperiului Roman, o importantă rută comercială a condus prin valea Bistra. Cea mai veche parte a orașului este astăzi așezarea Ohaba Bistra, care a fost documentată în documente începând cu secolul al XV-lea.
După trecerea Banatului sub coroana română după 1924 localitatea metalurgică se va numi mai simplu Ferdinand. În 1943, ambele orașe au fost fuzionate administrativ sub numele de Ferdinand-Bistra, despărțite din nou la sfârșitul războiului în 1945. După preluarea puterii comuniste în 1948, comunitatea reunită a primit numele ideologizat Oțelu Roșu. De frică să nu mai amintescă cumva de fostul rege Ferdinand Întregitorul. Sau cine știe și mai trăsnită supoziție să nu se facă cumva legătura cu Frantz Ferdinand al Austriei cel pierit tragic.
În anii din urmă câțiva oameni de bun simț ce au sesizat ciudățenia numelui comunist ce încă mai dăinuie într-o societate ce formal s-ar fi delimitat de fosta orânduire au propus revenirea la numele compus de Bistra-Ferdinand. Dar pentru moment au fost refuzați de mai marii de la București și puși în așteptare. După aprobarea Camerei Deputaților a schimbării, a fost respinsă de Senat în iunie 2007.
O altă mare categorie de localități dispărute doar formal dar existente încă la fel de înfloritoare este acea categorie ce poartă numele câte unei personalități ce a văzut lumina zilei pe acele meleaguri ori și-au legat viața și opera de locuri. Este unul din formele frumoase și de apreciat de a schimba un toponim. Este omagiul unor autorități și fii ai satului de a marca memoria unui înaintaș ce a făcut lucruri de seamă.
Din această categorie fac parte numel ca:
-Rudăria ce azi amintește de marele om politic și revoluționar Eftimie Murgu ce a fost un fiu de nădejde al localității. Iar o bună parte din activitatea sa a fost legată de sudul Banatului. Numele a fost schimbat oficial după anul 1970.
-Vechiul Căvăran a primit din 1973 numele de Constantin Daicoviciu după ilustrul istoric și arheolog născut aici. Academicianul Constantin Daicoviciu a muncit mai toată viața la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj a cărei rector a și fost.
-Comuna Bujorul (Bănățean) și satul Surducul Mic amintesc de asemenea de un mare om politic și inventator vizionar, inginerul și avocatul Traian Vuia. Și-a primit noul nume imediat în anul în care savantul s-a stins la București în 1950.
Toate aceste nume și alte de același fel ce aduc aminte de câte un om de seamă e bine că cinstesc pe cei ce nu mai sunt. Dar nu ar fi lipsit de interes de a se folosi în paralel și vechile nume. Și acestea sunt u bogăție a patrimoniului local al diverselor obști.
Un caz mai aparte al unor localități dispărute azi este cel al contopirii acestora cu altele mai mari din vecinătate. Satul Caransebeșu Nou (în dialectul șvăbesc Schwowedorf, în germană Neu-Karansebesch sau Neukaransebesch) a fost o localitate din Banat, înființată în 1812-1813 ca sat prin colonizare cu șvabi. În timp s-a unit cu orașul Caransebeș, devenind cartier al acestuia.
Sânnicolau German are o poveste cam asemănătoare. Românii numeau locul Sânnicolaul Nemțesc și a fost o localitate din Banat, astăzi inclusă în orașul Sânnicolau Mare. A fost înființată în 1752 de către coloniști germani (circa 40 de familii de șvabi). S-a constituit ca o colonie distinctă la marginea Sânnicolaului Mare. În 1764-1765 au sosit noi valuri de coloniști ce au extins colonia dându-i valențe de adevărat sat. Dar timpul avea să unească ambele localități.
Despre Ciarda Roșie multă lume din Timișoara a auzit. Dar ce este cu acest cartier de la ieșirea către Buziaș puțini mai știu. Ciarda Roșie este un cartier de dată recentă. Ciarda Roșie a fost un sat maghiar care s-a format în perioada interbelică în jurul hanului „Vörös Csárda”, (Hanul, Popasul Roșu) al cărui nume a fost preluat și așa a fost botezat cartierul. Se mai spune că aici ar fi haiducit sau mai degrabă încasa niște bani ce azi ar fi numiți „taxă de protecție” un haiduc întârziat, Rózsa Sándor, mort în închisoarea de la Gherla în 1878. Dar mulți istorici contestă faptul că ar fi ajuns până la porțile Timișoarei cu fapte sale. În 1900, în jurul hanului încep să se construiască mai multe case muncitorești, dar localitatea aparținea de Moșnița Veche. De pe la 1930, hanul își schimba numele în Petőffy și avea o grădină de vară frumoasă cu vinuri bune ținute la rece sau cu bere. Muzica bună a unei bande de lăutari atrăgea lumea bună ce dorea câte o seară de petrecere în afara orașului. Ciarda Roșie se alipește orașului în 1951. Caracterul rural s-a pierdut aproape în totalitate. Rar se mai poate vedea câte o casă ce ar semăna cu cele de la sat.
Plopi (nume vechi: Ion Gheorghe Duca) este un cartier din municipalitatea noastră ce a avut de asemenea un drum separat ca o colonie a Ghirodei. Înainte de a deveni cartier al Timișoarei a fost o așezare de sine stătătoare. Numele în limba maghiară era Kardos-Telep, iar în limba germană Kardos-Kolonie. Înainte de primul război mondial, majoritatea terenurilor localității au fost deținute de văduva contelui Ladislau Gyurky, născută Malva Klaritz. Aceasta a împărțit terenurile contra cost doritorilor, numele ei figurând în cartea funciara a comunei Ghiroda până în anii 2000. Cartierul are un număr de 7 străzi principale care pornesc din marginea râului Bega. De altfel aici era un fel de ștrand simplu și natural neamenajat al locuitorilor de pe ambele maluri ce se scăldau în râu în amonte de Turbină. Papura și stuful era cabinele de haine și nisipul fin concura cu cel de la ștrandurile de lux.
Aradul Nou (în germană Neu-Arad, în maghiară Újarad) suna foarte cunoscut pentru cei ce sunt din zona de confluență dintre județul actual Arad și provincia Banatului. Aceasta în mod istoric era clar delimitată la nord de cursul Mureșului. Deci în ciuda impărțirilor ce au urmat după al doilea război mondial și a doua oară la reorganizarea administrativă pe județe din anii 60 Banatul este in totalitate reprezentat de localitățile ce se află pe malul de sud al marelui râu. Aradul nou a fost un târg și o cetate de apărare, pe malul bănățean al Mureșului, chiar în dreptul Aradului cel mare și vechi. Astăzi Aradul Nou este un cartier al Aradului după unele măsuri luate imediat după anul 1948. Aradul nou cuprinde și fosta comună Mureșel. Până în ziua de azi în dreptul podului de fier ce leagă cele două maluri sre mai vede clădirera vămii ce controla traficul de mărfuri de pe o parte pe alta.
O dovadă că este o evidentă influență bănățeană în zona este fosta fabrică de bere din Aradul Nou. În ciuda apropierii bazinului viticol al Minișului tradiția bănățeană era mai apropiată de consumul de bere decât de al vinului. Edificiul este cea mai veche clădire industrială a orașului, fiind ridicată în 1782 de către familia contelui Zselánszky. Marea majoritate a instalațiilor au fost aduse în 1827 din Germania, fiind cele mai moderne ale epocii respective. Berea era de bună calitate și concura fabrica din Timișoara chiar dacă producția era ceva mai redusă. Fațada de stil baroc a clădirii a fost acoperită cu cărămizi de ornament, păstrând până azi forma inițială și acoperișul.
Una din cele mai renumite localități dispărute ( dar prezentă aici sub ochi noștri) este fără îndoială celebrul nostru Freidorf. Satul Liber (în maghiară Szabadfalu, în germană Neudorf ori Freydorff) a fost între anii 1732 și 1950 un sat de sine stătător. Iar din a doua jumătate a secolului XX a devenit al VII-lea cartier al Municipiului Timișoara. Istoria sa este foarte bogată în întâmplări și momente interesante ce merită o aplecare specială în unul din numerele viitoare ale serialului nostru.
