Ce-ar trebui să faci atunci când oamenii în care ai crezut și despre care te-ai iluzionat că te vor face să te simți mândru de originile tale, de suma „vanităților” și credințelor tale localiste și-au bătut joc senini de tine, vreme îndelungată?
Sau — mergând mai adânc în miezul ratărilor noastre — cum ar trebui să reacționezi când mai nimic din tot ceea ce ar fi trebuit dus până la capăt, vreme de mai bine de sfert de secol, nu s-a produs decât în visele fiecăruia dintre noi!
Pentru că, în fond, ca să câștigi până la urmă ceva, trebuie mai întâi să visezi, iar apoi să crezi cu putere!
Altminteri, se cheamă că ești încă unul dintre „nătângii” fiecărei zile, personajele preferate de politicienii români de toate culorile și ideologiile.
Astfel încât, mă tem că Banatul de azi — cu suma locuitorilor săi — a devenit tot mai mult fantoșa amuzantă, când nu de-a dreptul ridicolă, a ceea ce a fost, cu adevărat, regiunea odată.
Bănățenii actuali, născuți sau „făcuți”, contează prea puțin — trăim, cu toții, într-un soi de scenariu fellinian, în care rolul fantasmei, ambalată în trecutul cândva înălțător, joacă piesa perfectă a autoamăgirii și suficienței ridicole.
Cum altfel să stea lucrurile când cel mai bogat județ al României, Timișul, cu Timișoara în rol de avanpost indubitabil al industriei românești, nu se poate lăuda concret cu nicio realizare majoră de la Revoluție și până astazi?!
Niciun spital nou, ridicat de la zero, vreme de aproape trei decenii, nicio biată sală de sport de câteva mii de locuri în toată această vreme (la concertul de acum vreo doi ani, al lui Iglesias, șapte mii de oameni au tremurat în frig, laolaltă cu solistul, pe scenă, tocmai pentru că acest oraș nu are o astfel de sală!), niciun patinoar nou, niciun bazin olimpic făcut în vremea aceasta pentru copiii Timișoarei. Nimic… la nimic, cam la acest trist și rusinoș bilanț se rezumă întreaga poveste a vieții noastre din 1990 încoace .
Vinovații sunt, evident, înainte de toate, primarii și toți oficialii politici ai acestui județ din tot acest timp, dar, alături de ei — figuri caricaturale ale așa-zisei vieți politice locale — suntem la fel de vinovați și noi.
Pentru simplul motiv că i-am cauționat mereu, făcându-ne părtași la lamentările lor permanente și, în final, la eșecul profund și dezastruos pe termen lung al unei regiuni întregi, căreia nu i-a mai rămas decât poleiala stinsă și mincinoasă a falei de odinioară.
Dacă cei treizeci de ani de viață trăită în „libertate” nu mai pot fi aduși înapoi, avem, oare, vreo speranță ca măcar următorii treizeci de ani din viețile noastre (aceia dintre noi care îi vom mai apuca, desigur!) să-i trăim altfel?
Posibil, dacă fala și mândria, oricum adânc știrbite, din sufletele noastre de bănățeni, vor fi date, cât colo, deoparte, și în locul lor vor pătrunde, profund, în mințile noastre, câteva valori simple și, cu adevărat, la îndemâna tuturor.
E vorba, între altele, de puterea de a spune nu în raport cu puternicii zilei, locali sau naționali, apoi de respectul față de cei de lângă noi, și, da!, de lupta cu demonii mândriilor noastre ieftine și aducătoare — cum am văzut în vremurile din urmă — numai de pagube pe termen nedefinit.