În episodul anterior am început prezentarea unui scriitor cu un debut furtunos în literatura română. Viața părinților săi a făcut ca el să fie legat pentru totdeauna de provincia Banatului. A venit pe lume la Baziaș, pentru că acolo aveau strămoșii săi o proprietate. S-a educat, în primii ani de viață, în Orșova cea atât de cosmopolită. Acolo era un amestec într-adevăr babilonian de etnii. Până în anii socialismului, pe malurile Dunării trăiau toate națiile pământului. Nu este de mirare că, înainte de a deveni un cetățean liber al lumii, Petru Dumitriu era deja un produs cultural al Europei Centrale. Pe lângă limbile română, maghiară și franceză, ce se vorbeau în casa Dumitriu, Petru a învățat italiana, engleza și germana.
Primii ani de scris asiduu i-au adus multe recunoașteri. În ochii contemporanilor săi din timpul celei de-a doua conflagrații mondiale și imediat după, în anii instaurării regimului de dictatură populară, era văzut că un tânăr de mare viitor în literatură. Dar, la fel de repede, avea să i se lipească de către critici și eticheta de colaborator al sistemului, atunci când, din diverse motive, mai cu seamă legate de familie, avea să facă pactul cu regimul.
În acea perioadă a scris la fel de mult. Dar erau cărți ce ridicau în slavi realizările muncitorilor. Cu sau fără voie, a trebuit să înfiereze burghezia, să arate în toată splendoarea ei „lupta pentru dreptate socială a celor împilați”.
Lista cu cei care au colaborat cu regimul comunist este extrem de lungă. De la scriitori cu cariere prodigioase, ca Sadoveanu, Victor Eftimiu ori Arghezi, care aveau deja un blazon bine definit, până la tineri ce nu-și găseau locul în lumea literară fără a sluji statul totalitar. Fiecare s-a considerat îndreptățit să se dezvinovățească mai devreme sau mai târziu. Dacă au făcut-o cu sinceritate sau împinși de interese, o va stabili lumea ce vine din urmă.
În ciuda tuturor problemelor, Petru Dumitriu simte că are ceva de spus în literatura română și continuă netulburat să lucreze și la scrieri adevărate. Unele, păstrate la sertar pentru vremuri mai bune.
În anul 1953 apare o primă variantă, mai redusă, sub forma nuvelei Bijuterii de familie, a ceea ce va deveni, în timp, cel mai amplu roman de această factură din literatura română: Cronică de familie. Este o adevărată saga, cu două sute de personaje ce evoluează de-a lungul unui secol. Este de fapt o istorie a formării modernității românești, odată cu ieșirea ei din epoca medievală întârziată în care se afla. Cele peste 2.000 de pagini au fost asemuite cu opera lui Balzac. Toate povestirile, de sine stătătoare, se înlănțuie pentru a forma o mare lucrare, fără precedent în România. Cartea apare în 1957 și imediat este tradusă în cele mai multe limbi vorbite în țările din estul Europei: cehă, germană, poloneză. La doar doi ani de la lansare, cartea este tradusă și pentru piața occidentală, în franceză, unde apare la Editions du Seuil.
În ciuda titulaturii de autor de scrieri socialiste, Petru Dumitriu a dat măsura talentului și 
meșteșugului literar pe care le stăpânea ca nimeni altul.
Autorul nu se deosebea prea mult de omul Dumitriu. Trăia aventuros și elegant, așa cum scria. Era un adevărat gentelman, într-o epocă în care nu se mai dădeau doi bani pe o astfel de noțiune. Statura lui literară era asemenea staturii sale omenești. A rămas celebră o povestire despre o confruntare cu un politruc pigmeu, care avea impresia că le știe pe toate. Pesemne că acesta era, și la propriu, mic de statură. După un schimb dur de cuvinte, Dumitriu, nervos, dar și bonom, îl provoacă: „Te poftesc să urci pe un scaun ca să pot să-ți dau două palme, așa cum meriți!”. Și asta de la înălțimea celor aproape doi metri ai săi!
Istoria a consemnat și o deosebit de insolită poveste de dragoste, care părea a fi imposibilă. De la o primă întâlnire cu scriitoarea Henriette Yvonne Stahl, cea care s-a aflat în juriul ce l-a răsplătit pe Dumitriu cu premiul de debut, în anul 1945, avea să se înfiripeze o poveste de dragoste între cei doi, în ciuda diferenței de vârstă de mai mult de două decenii dintre ei. Îndrăgostiții au locuit inițial lângă Cișmigiu, iar ulterior pe Bulevardul Pake Protopopescu, la numărul 89, acolo unde se află și acum o plachetă ce amintește de scriitoarea franco-română. Aveau să fie tovarăși de viață mulți ani. Chiar când a fost evident că relația nu va merge pe termen și mai lung, Dumitriu se căsătorește cu doamna Stahl pentru a-i asigura o situație materială și socială stabilă. Totuși, ulterior au divorțat. Statutul de scriitoare divorțată îi va permite Henriettei Stahl să poată trece peste epoca de
nebunie reprezentată de acel deceniu negru pentru întreaga societate românească. Probabil a fost dorința lui Petru Dumitriu de a-i asigura scriitoarei, pe lângă un venit decent, și o relativă protecție în fața abuzurilor regimului, ca fostă soție de nomenclaturist. În acea epocă, scriitorul era văzut ca un potentat al regimului.
Fusese un răsfățat al partidului fără de care nu mișca mai nimic în țară. Și-a adjudecat numeroase premii: Premiul de Stat, 1951; Ordinul Muncii, 1956. A fost fondatorul și directorul Editurii de Stat pentru Literatură și Artă, 1956. A mai fondat, de asemenea, seria nouă a colecției Biblioteca pentru Toți, în 1956, care avea să fie unul dintre cele mai longevive demersuri culturale menite a educa milioane de români, de la școlari la oameni cu multă dragoste de carte. Nu se putea spune că i-ar fi lipsit ceva în plan material sau social. Dar eticheta de scriitor obedient nu se dezlipea de scriitor. Între esteții ce strâmbau din nas la orice nu era bine privit. A avut flerul de a înțelege spre ce se îndreaptă lagărul socialist, care devenea tot mai accelerat un lagăr și atât. Libertatea de opinie, de exprimare, atât de necesare unui literat, se restrângea în fiecare zi.
În 1960 se produce cea mai mare ruptură din viața lui Petru Dumitriu. Se decide să lase în urmă „raiul” comunismului și reușește să ajungă în Occident, unde mai fusese până atunci, fără însă a fi tentat să rămână. Imediat după război, Franța avea să se liberalizeze accentuat. Toți cei ce aveau ceva de spus, indiferent de domeniu, se stabileau, mai întâi pentru perioade scurte, care însă, în multe cazuri, deveneau foarte, foarte lungi, în capitala franceză. Efervescența culturală ce începuse cu un secol în urmă nu dădea semne de oboseală la Paris. Avangarda artistică de după Primul Război Mondial cunoștea un nou reviriment după cel de-al doilea. Consacrații continuau să creeze aici. Mulți intelectuali români au emigrat în Franța sau se aflau de mai multă vreme și au refuzat să se mai întoarcă pe meleagurile mioritice. Mișcarea era la fel de serioasă și din partea altor est-europeni, ca Milos Forman sau Andrzej Wajda.
Dumitriu ajunge în Germania și renunță la binefacerile socialismului. Cu toate că visează să se stabilească în Franța, nu este lăsat. Cererea de stabilire în Franța a fost împiedecată de opoziția scriitorilor români dizidenți, care vedeau în el un posibil spion nomenclaturist având misiunea ascunsă de a dezbina diaspora anticomunistă. Se pare că cea mai importantă contribuție la acest refuz avea să vină de la Monica Lovinescu și de la Mircea Eliade. Exilul l-a desemnat pe Eliade să fie cel care va bloca publicarea unui dizident considerat a fi fals. Demersurile exilului nostru literar au avut succes.
Politica statului german era mai relaxată pe atunci, chiar dacă Germania avea statutul de țară sub ocupație militară străină. În consecință, Dumitriu obține cetățenia germană destul de facil. Iar cu acest act în buzunar avea să trăiască o viață în Franța.
Prima carte care i-ar fi trebuit să apară în exil, la prestigioasa editură Gallimard, se numea Ne întâlnim la Judecata de Apoi. Eliade, prin cunoștințele sale în board-ul editurii, contribuie la rezilierea contractului acesteia cu Dumitriu.
Fiind un sclav al scrisului, lucrează foarte mult. Publică în fiecare an câte un volum. Începe să scrie în franceză, la început sub pseudonimul Pierre Travel. Editurile mari îl caută și îi oferă contracte din ce în ce mai serioase. Nu mai este un anonim, cu o situație neclară. Este ademenit cu cetățenia franceză, dar rămâne fidel celei germane. Nu mai avea nicio opreliște după plecarea lui Mircea Eliade în Statele Unite.
A încercat diverse genuri literare, și parcă în toate a avut același succes. Nimic nu i-a fost străin. Romanul de largă respirație, cu mii de pagini, nuvela, proza scurtă. A semnat eseuri, critică literară, povestiri, dramaturgie. Bun vorbitor de limbi străine, a tradus mult, în special din franceză și engleză. Sunt memorabile traducerile sale shakespeariene, precum varianta proprie la Hamlet, din 1955. L-a tradus chiar și pe cel cu care a fost comparat — pe neobositul Balzac. Și-a încercat talentul și în lucrări filosofice sau religioase.
Scrierile sale în limba franceză rivalizează, măcar cantitativ, cu cele scrise în română. Dar s-au păstrat și lucrări concepute direct în engleză.
Iată cum bănățeanul nostru s-a mișcat la fel de elegant în toate culturile în care a trebuit să evolueze.
A privit întotdeauna exilul cu mult spirit critic, nemulțumit de condiția și de căile de integrare ale emigrantului. A fost unul dintre primi intelectuali români care a abordat tema dezrădăcinării în lucrările sale. Este primul autor român ce încercă o definire a condiției celui plecat dintre ai săi. Studiază contribuția emigrantului în procesul globalizării culturale.
Nu a fost deloc străin de noile tendințe tehnologice, pe care le-a descris în scrierile sale, dar pe care le-a și folosit. A fost printre primii scriitori europeni care a intuit marele viraj al societății omenești spre informatizare, spre globalizarea culturii și economiei.
Pentru că nu era mulțumit cu situația sa de estic și pentru a încerca noi experiențe lăuntrice, se convertește, în anii ’80, la catolicism, în timpul călătoriilor în Elveția, încercând să înțeleagă mai profund spiritul occidental.
Sfârșitul l-a găsit lucrând la o carte amplă, o trilogie intitulată Non credo, oro (Nu cred, mă rog), adresată țării sale. S-a săvârșit la Metz, în Franța, dar a mărturisit toată viața că, pentru el, „acasă înseamnă Baziaș sau București”.