Mulţi dintre noi (la vremuri „NOI”, tot „NOI”), fiind scriitori ( România, aici, poate exporta), unii chiar mari scriitori, aşa se spune, e şi normal să pornim cu cărţile scrise prin ţară spre a ni le lansa. Pentru puţină glorie, câteva vorbe bune rostite, nu arareori, în faţa unei asistenţe ce n-ar ocupa mai mult decât o optime dintr-un autobus, suntem capabili, dar aşa este omul, au spus grupuri întregi de savanţi, să suportăm călătorii disconfortante, cazări soldăţeşti, din cauza paturilor să ne doară coastele, şalele, să stăm în restaurante pe la mese, în companii dezagreabile. Evident, poate fi şi invers, cu revărsare de lux şi confort, dar pentru asta trebuie să ai statut de geniu, lucru mai rar, dar existent în România.
Nefiind geniu, ba chiar departe de această „strălucire”, am mers cu lansările de carte, pe prima variantă… Trenurile pe relaţia Timişoara-Cluj-Braşov-Timişoara, sunt cum sunt. Adică cum?… De venit, vin, chiar fără întârzieri, în vagoane e curăţenie, e plăcut, dar nici nu pleci bine că şi auzi primul scârţâit al frânelor. El e un semnal că se va mai auzi, de nu ştiu câte ori, acest zgomot neplăcut urechii, prelungitor în timp al călătoriei. Puse cap la cap, aceste repetate încetiniri au ca rezultantă ceea ce s-ar putea numi „mersul agonic al trenului”. Şi te duci aşa şi te duci, cu rare tresalturi de viteză, prin pustietăţi de dealuri, prin zone de pădure ( unde eşti, tu, Hrebenciuc?), treci prin gări mici, adormite parcă pe vecie, pe lângă sate unde e posibil să nu se ştie mai nimic despre Dragnea. În vagoane, lume puţină, silenţioasă, comparabilă numeric cu exploratorii polari, cei care totuşi în cutiile metalice alunecă pe şine, dacă sunt tineri stau cufundaţi în misterele telefoanelor mobile, dacă sunt mai vârstnici, fie somnolează, fie cu ochi pierduţi se uită pe geam. Conductorii, ca nişte fantome, deranjează puţin. Bagajele, în genere, sunt cutii pe roţi, au dispărut, cel puţin de pe trenurile pretinse rapide, traistele dacice, geamantanele de lemn, plasele cu tot felul de pachete îndesate în ele, sacoşele burduşite cu te miri ce. Lumea acum nu se mai mută, ci călătoreşte. Pe vremuri se mânca în tren la „modul lărgit”. Mai exact, pe la orele prânzului, dintr-o anumită plasă, pe un şervet întins pe banchetă, se înşirau spre a fi consumate, uneori chiar hulpav, cu plescăieli, zacusca, puiul pane, cârnaţii, murăturile, pâinea, prăjituri sfărâmicioase, ca desert. Totul devenea mai complicat prin prezenţa copiilor mici. Mirosul degajat de „servirea amiezii”, era puternic, o combinaţie de ceapă, usturoi, chiar ţuică. Acum toate acestea sunt o amintire. Călătorul actual mănâncă academic, un produs mic, nezemos, extras dintr-o cutiuţă sau dintr-un fel de staniol. Mestecatul e discret, gura închisă, şerveţelul, pentru tamponări, la îndemână. Oraşele prin care am zăbovit, Cluj, Braşov, le-am găsit puţin schimbate. Nu mai sunt romanţele de altădată. Vechi restaurante şi cofetării dispărute, clădiri noi, parcă presante printr-un soi de „aroganţă, agresivitate” şi multe, multe telefoane mobile şi capete tunse zero. Prietenii mei din Cluj nu mai sunt, doar străzile pe care ne-am plimbat, zidurile pe lângă care am trecut. Pe ansamblu, însă, ţara e frumoasă, mai ales ce-a făcut Dumnezeu, e păcat s-o tot părăseşti, am îndoieli că noi, cei de acum, chiar o merităm.
Lansările cărţii mele „Am trăit în comunism”, le las pe planul doi deşi au fost frumoase. Au vorbit cu căldură, cu înţelegere despre paginile ei, scriitori pe care i-am resimţit şi ca prieteni. Constantin Cubleşan, Adrian Ţion, Pavel Azap, Vasile Gogea, Rodica Ilie, Adrian Lăcătuş. Am avut şansa, cu prilejul lansării de la Braşov, de a-l cunoaşte pe domnul Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. Un om rar, dincolo de comentarii, mai cu seamă prin cele suferite. Cei prezenţi la lansare au avut ce culege din vorbele Domniei Sale.