Râul Drincea clipoceşte încă din antichitate. Dovada: celebra hartă a lui Herodot, unde figurează cu numele de Rabon. Aşa mi-a spus tata şi nu văd de ce nu l-aş crede. Ba, dacă nu cumva fac o confuzie, am văzut cu ochii mei – când eram copil – harta cu pricina. Şi tot în copilărie am vrut de câteva ori să fac baie în Drincea, urmând exemplul altor puştani, născuţi pe malurile lui. Dar inhibiţia de orăşean m-a oprit: râul colecta, în amonte, urina unor grajduri de vite din comuna Oprişor. Că aşa era, o ilustrau insulele de spumă ce pluteau, în aval, spre comuna Punghina, insule pe care nu le-am tulburat. Paradoxal, cu toate că purta acelaşi nume cu râul – singurul din zonă! –, Drincea nu era decât sat, deşi s-a încercat schimbarea statutului său de către propriii fii, printre care se număra şi taică-meu. Dacă pe vremuri s-a opus „ridicării la gradul” de comună însuşi Partidul Comunist Român, acum de vină este evidenţa: Drincea nu are nici populaţia, nici… infrastructura unei comune. Aşa că şi astăzi tot sat e. Dar statutul său juridic nu mă împiedică să fiu foarte ataşat sufleteşte de el, mai ales că o mare parte din copilăria şi adolescenţa mea s-au „consumat” acolo, între masa sub care mă ascundeam şi mă jucam când aveam câţiva ani, terenul de fotbal pe care, printre picioarele noastre, păşteau gâştele, MAT-ul unde beam sucuri şi, mai târziu, bere, dealul de pe care furam cireşe şi unde priveam la „ăi mari” cum jucau cărţi sau barbut pe bani, fântâna din centru, la care ne întâlneam seara, uliţele pe care alergam desculţ ori pe care călăream bicicleta, căminul cultural, unde venea „filmu’” şi, peste câţiva ani, veneau fetele, că „se dădea” discotecă…

La început, mergeam la „cinema” cu mama-mare sau cu tata-mare, depinde cine pica primul răpus pe altarul colectivului, ambii lucrând în zootehnie, „la viţei”. Apoi, am mers singur, căci partidul vroia sporirea productivităţii muncii la oraşe şi sate, iar bunicii mei nu prea mai erau tineri ca să reziste sporirii până seara, când pe ecran scria SFÂRŞIT, THE END, KONEC, funcţie de originea producţiei.

După biserică şi şcoală, căminul cultural era cea mai înaltă clădire din Drincea. Avea un etaj unde, într-o cămăruţă, stătea omul cu aparatul de proiecţie şi cu bobinele. Se mai aflau sus, parcă, alte două încăperi, dar m-au interesat atât de puţin, încât nu mai sunt sigur de existenţa lor. Cert este că era un mic balconaş de unde ar fi cuvântat ţăranilor cooperatori, preotului, pionierilor şi şoimilor patriei din Drincea însuşi tovarăşul Nicolae Ceauşescu, dacă ar fi venit în sat. Clădirea continua, printr-o uşă, cu sala căminului, adevăratul epicentru al locului. Ştiam de la tata-mare că acolo se mai ţineau şi şedinţe la care participau fel de fel de şefi, inclusiv din Turnu Severin, dar spaţiul devenea cu adevărat cultural când în el răsunau, dintr-un magnetofon Maiak sau dintr-un casetofon Sanyo, melodiile disco ale anilor ’80.

Acolo, pe un covor negru, „ţesut” din cojile de seminţe de floarea-soarelui (seminţe ce se găseau întotdeauna din abundenţă în buzunarele oricărui drincean), am învăţat să dansez. Pentru că veneam de la oraş eram mai dezinhibat, mă mişcam mai lejer decât alţii şi paşii s-au prins repede de mine. În plus, aerul citadin (mestecam gumă, aveam blugi, miroseam a Farmec 16) era un atu în faţa fetelor din sat, pe care abia aşteptam să le ţin în braţe la blues-uri. Dar nu mă „dezvoltam” doar pe cont propriu, ci mai trăgeam cu ochiul şi la cei mari, care ştiau mai multe şi nu toţi erau de la ţară… Când dansul se încingea, iar noi începeam să dispărem în palele de praf, omul de serviciu (care era şi paznicul instituţiei) stropea pe jos cu apă ca să devenim vizibili. Dar nu întotdeauna veneau fete destule la cămin. Fie că nu aflau că e discotecă, fie nu le lăsau părinţii (sau bunicii), fie că aveau… treabă pe la porţi. Şi atunci, cum cele două-trei fete erau repede „ocupate”, lucrurile deveneau mai interesante sus, pe scenă, în spatele enormului cearceaf ce ţinea loc de ecran, decât jos, pe… ring. Prin colţuri, băieţii ce nu puneau mare preţ pe dans dădeau de-o rişcă sau de-un barbut. Cum n-am înţeles de ce 1:1 îi ia banii lui 6:6, m-am ţinut departe de zaruri. Rişca în schimb era atractivă, mai ales că aveam mâna exersată la oraş, în faţa blocului, unde jucam tac pe timbre. Monedele de un leu şi de trei lei nu erau la fel de grele ca tacurile de plumb, dar chiar şi aşa nu rareori reuşeam să le încalec şi să am astfel de-un suc. După ce îşi reglau conturile, băieţii satului se apucau, în ritm de Modern Talking, Al Bano şi Romina Powell, de skanderberg.

Căminul era, pentru mine, un spaţiu închis al libertăţii. Departe de ochii obosiţi şi blânzi ai bunicilor, foarte departe de cei vigilenţi ai părinţilor, la ceasuri de seară ori de noapte, puteam să fac ce voiam. În sat nu era nici măcar un miliţian, deşi pentru un tras din ţigară sau dintr-o sticlă de vin nu te aresta nimeni. Însă doar vara, când era vacanţa mare, şi iarna, de sărbători, mă refugiam în acel spaţiu. Toamna începea şcoala, iar primăvara se creşteau acolo viermi de mătase, căci rădăcinile duzilor sunt cele care ţin Oltenia la locul ei. Prazul e pentru camuflaj.