Iată-ne în debutul unui nou an universitar! Ca în fiecare an, în spațiul public, sunt vehiculate tot felul de idei legate de capacitatea sistemului național de învățământ superior de a face față realităților sociale, economice, politice și chiar culturale ale României contemporane. Se pun întrebări dintre cele mai grave. Sunt oare universitățile noastre capabile să facă față realităților cotidiene, a căror dinamică este, pentru cei mai mulți dintre noi, greu de înțeles și cel puțin la fel de greu de gestionat? Sunt oare universitarii noștri în stare să pregătească intelectul vlăstarelor acestui popor, astfel încât tinerii de azi să se tranforme în acei oameni de mâine la care să poată fi recunoscută capacitatea rezilientă, absolut necesară pentru a supraviețui unei lumi angajate într-o profundă schimbare?

Dacă privim harta sistemului universitar existent astăzi în România, putem lesne constata faptul că, cel puțin din punct de vedere cantitativ, acest sistem nu stă neapărat foarte rău. Aproape că nu există reședință de județ din această țară în care să nu existe cel puțin o universitate, dacă nu chiar două sau trei, în interiorul cărora funcționează nenumărate facultăți. Cele mai multe dintre acestea sunt de drept, de științe economice, de științe politice, de administrație publică, de design sau de jurnalism. Și, paradoxal pentru mine, pare că niciuna dintre aceste facultăți nu duce lipsă de studenți, chiar dacă numărul celor înscriși este suficient cât să nu fie închisă facultatea sau universitatea respectivă. Pe scurt, dimensional, stăm bine. Numai că tocmai această extraordinară extindere a sistemului universitar din România a compromis calitatea lui. Cu ceva vreme în urmă, semnalam faptul că, în prezent, în România, în fiecare toamnă, își deschid porțile circa 40 de facultăți de drept. Cu acel prilej, mă întrebam — și nu o făceam retoric! — câți profesori de teoria dreptului, de drept constituțional și de drept administrativ poate avea o țară ca România, astfel încât 40 de facultăți de drept să fie în stare să asigure, la un rezonabil nivel calitativ, predarea și seminarizarea la cele trei fundamentale discipline? Mă refer, desigur, la profesori autentici, și nu la niște indivizi care ajung la o catedră doar pentru că nu au fost găsiți alții mai buni decât ei ori pur și simplu pentru că ei nu au fost în stare să exercite o altă profesie juridică?

Mulți dintre așa-zișii profesori ai universităților noastre nu sunt altceva decât niște caricaturi, oameni slab sau foarte slab pregătiți, al căror rol profesional și, implicit, social este aproape nul. Surprinderea mea este că studenții — tinerii frumoși și liberi ai lumii nebune în care ne este dat să trăim — și mai ales părinții acestor studenți tolerează de ani buni această tristă stare a lucrurilor. Ce te-ar motiva pe tine, un tânăr bacalaureat, să te înscrii la o facultate dintr-o universitate despre care nu a auzit nimeni, care se bucură de o proastă reputație și în care cursurile sunt predate de prefectul județului, de primarul orășelului în care ai avut (ne)șansa să te naști, de secretarul general al respectivului oraș sau de către vreun director al unui deconcentrat al nu știu cărui minister? Ce te-ar putea convinge pe tine, părintele unui tânăr bacalaureat, să-ți arunci banii pe fereastră știind că îți trimiți copilul „să învețe” (și ghilimelele nu sunt întâmplătoare!) într-o pseudo-universitate și, respectiv, într-o pseudo-facultate și că, după desăvârșirea „studiilor” (din nou, ghilimelele sunt bine puse!), în cel mai bun caz, va ajunge șofer de taxi, distribuitor de pizza, vânzător la magazinul din centrul micii tale urbe sau tăietor de frunze la câini? Cred că la ambele întrebări poate fi dat un singur răspuns: o găunoasă vanitate din prea plinul căreia părintele inconștient împărtășește malign copilului său aproape analfabet.

Situația nu este neapărat mai bună nici în marile universități. În acestea din urmă, studenții — mândrii nevoie mare de apartenența lor la o școală bună — s-au sindicalizat, prin organizarea unor asociații al căror primordial și precumpănitor rol este acela de a acționa și, la nevoie, de a reacționa ca un grup de presiune. Studenții sindicalizați, veșnic revendicativi, nu fac altceva decât să evalueze și să conteste (profesori, programe și planuri de învățământ, fișe ale unor discipline, liste bibliografice, tematici și rezultate), să se îndoiască de binefacerile studiului serios ori de utilitatea multor informații, să protesteze împotriva efortului și a muncii ce ar trebui să stea în spatele oricărei diplome universitare. Senzația lăsată în aceste mari universități este aceea a unui bellum omnium contra omnes, a unui război nesfârșit căruia nimeni nu îi poate descrie cu exactitate cauzele, nu îi poate anticipa evoluțiile și nu îi poate prevedea sfârșitul. De ce să-ți dorești să fii rectorul unei astfel de universități? Pentru ca, sub presiunea asociațiilor studențești, aproape în orice situație, în cazul unui conflict ivit între un student și un profesor, să nu dai niciodată dreptate colegului tău? Pentru ca să le explici studenților universității pe care o conduci un lucru de la sine înțeles, anume acela că teoria este imperios necesară în formarea unui specialist, în orice disciplină și în orice domeniu al oricărei științe? Pentru ca să îi convingi pe cei care s-au înscris în respectiva universitate că au făcut-o pentru a dobândi cunoaștere la un nivel superior și că atingerea acestui obiectiv implică trudă, stăruință și răbdare?

Să încercăm să fim sinceri și să recunoaștem că excesul de democrație universitară a dizolvat calitatea instituțiilor noastre de învățământ superior. Ne-a aruncat într-o lume secundă, din care avem doar posibilitatea de a privi — unii dintre noi cu speranță, alții, cu invidie — către acele universități în care disciplina în studiu este sacră, ierarhiile sunt categorice, iar rezultatele nu pot fi altfel decât foarte bune și, pe alocuri, excepționale.