Despre „timp”, de-a lungul veacurilor, mai exact din antichitate şi până acum, s-au spus tot felul de lucruri. S-a încercat, se încearcă o definire a lui, o relaţionare cu spaţiul, apoi întrebări, dacă trece, o face repede sau încet, putem vorbi de „un hău al timpului”, desigur, dar ne speriem strașnic de idee, pe urmă, din prudenţă, ne mulţumim cu „timpul istoric”, măsurabil cu unităţi de felul mileniului, veacului, deceniului, ori coborâm şi mai jos, la „timpul uman”, şi atunci delimităm duratele cu anul, ziua, ora, minutul.
În orice caz, asta o ştiu bine şi conductorii de tren, s-a ajuns la concluzia că timpul trece şi e infinit. Îmbătrânirea noastră, degradarea lucrurilor din jur, aspectele realităţii într-o perpetuă schimbare sunt probe pentru susţinerea afirmaţiilor de mai sus. Timpul curge…, după luni urmează marţi, apoi, sâmbătă, duminică, şi ciclul se reia şi se tot reia, din Epoca de Piatră până acum.
În lumina acestor vagi consideraţii despre timp, cum se raportează românii la acesta? Răspunsul nu e chiar atât de greu de aflat. „Ai noştri” au timp, nu se grăbesc: „Lasă că şi mâine e o zi….”, „Stai, omule, ai răbdare, că doară nu dau turcii…”, „Ce-ţi veni cu graba asta, merem întâi la o bere şi pe urmă o-m vide”…, nu se precipită, dacă o situaţie rea se prelungeşte, au răbdare şi, bineînţeles, rabdă aproape orice, căci până la urmă „timpul”, chiar el, vine cu măturile sale, degajează terenul, duce totul la vale. Să luăm pe tema aceasta exemple din istoria recentă. După scurtă vreme de la întronare, Ceauşescu şi deplorabilii săi lingăi deveniseră de nesuportat. Cu poeziile de slavă, prim-solişti: Păunescu şi Vadim-Tribunul, cu spectacolele omagiale, cu vizitele de lucru, mai treacă-meargă, dar, la un moment dat, s-au năruit toate cele în viaţa de zi cu zi. Alimente, căldură, medicamente, servicii publice, absolut tot. Românii noştri, eu printre ei, şi alţi „disidenţi de carton”, ca măsură de rezistenţă, de salvare, au pus la bătaie capacitatea lor de îndurare şi speranţa că, „în timp”, pe dictatori îi va lua dracu. Aşa s-a şi întâmplat. Au trecut sute de zile de mizerie, o cantitate de timp în care se putea face altceva, o risipire de energii, pierderi de tot felul, dar, până la urmă, scopul, măreţul scop a fost atins. Nicolae şi Elena au fost transformaţi în zdrenţe, la Târgovişte, exact de cei pe care îi ridicaseră la putere.
Bine, bun, O.K., s-a terminat cu dictatura, să zicem, şi a început democraţia. De aproape treizeci de ani o avem sau măcar credem asta. Ce ne-a adus, printre altele, „înnoirea” post-ceauşistă? O dovadă zdrobitoare că românii sunt incapabili să-şi conducă propria ţară. Rânduri de „politicieni”, asemeni stolurilor de ciori, au aterizat cu „croncăneli promiţătoare” pe funcţiile de conducere ale statului, în posturile-cheie ale economiei, învăţământului, sănătăţii, culturii. Ce-au făcut toţi aceştia? Îmbrăcaţi în costume de firmă, cu cămăşi şi cravate, tot de firmă — asta, ei —, cu coafuri sofisticate, fuste, rochii fine (e bun mârlanul pe exterior), bijuterii — asta, ele —, au încurcat lucrurile, au creat confuzii, au furat, au dat frâu liber tuturor instinctelor, au pus la pământ aproape totul, încât, dintr-o ţară medie, cu posibilităţi de urcare, am luat-o pe drumul contrar, fixându-ne statornic în U.E. pe ultimul sau penultimul loc. Şi românii cei mulţi, poporul?… Ca de obicei, nepăsare, toleranţă, răbdare, semănând cu răbdarea prostului, speranţe că vine ea, finalmente, „mintea cea de pe urmă a românului”. Pentru unii, chiar pentru mulţi, timpul înseamnă bani, altfel zis, nu pierdere de vreme, pentru noi, e exact contrariul, ca-n versul Marelui Poet: „Vreme trece, vreme vine”, dar contextualizate altfel… Păi atunci, dacă e vreme, de ce să ne agităm că şiruri de tâmpiţi se tot caţără la guvernare?!… Va veni şi timpul când se va termina cu ei. Răbdare numai să avem!…