Pare din ce în ce mai clar faptul că actuala formă de guvernământ — care determină și foarte discutabilele forme de guvernare — nu mai procură celor guvernați aproape nicio perspectivă. O alianță politică de tipul celei care guvernează astăzi România este una care a fost constituită și este menținută doar din oportunism și frică: nici liberalii și nici social-democrații nu vor să plece de la guvernare, indiferent cât de grea și de contra-performantă ar fi prestația politică și administrativă pe care sunt constrânși să o livreze celor pe care pretind că-i conduc. Neîncrederea nutrită în „useriști”, „auriști” sau „esoiști” îi face pe oamenii lui Ciucă și pe cei ai lui Ciolacu să mimeze un soi de dragoste obligatorie, dincolo de care nu poate fi vorba despre nimic serios: nici încredere și nici respect reciproc. Și liberalii, și social-democrații speră doar să mai dureze această alianță punctual-guvernamentală, pentru că este singura care le asigură accesul la resursele publice, inclusiv la cele aferente Planului Național de Redresare și Reziliență ori Planului Național pentru Dezvoltare Locală. Nu contează cât, cum și în ce context ne compromitem, important este să ne asigurăm că mai ies ceva bani din implicarea noastră în conducerea administrativă a țării, măcar până la viitoarele alegeri parlamentare, când vom mai vedea noi ce și cum. Și pentru că scopul scuză mijloacele, atragerea UDMR-ului în această combinație este chiar lucrul cel mai puțin grav care se putea întâmpla. În plus, destinul politic al încă Președintelui României — dl K.W. Iohannis — seamănă astăzi cu cel al unui tramvai, ajuns foarte aproape de bucla capătului de linie. La această situație (obiectivă) se adaugă o alta (subiectivă): calitatea lamentabilă a prestațiilor actualului șef de stat. Practic, aproape nimic nu i-a iești. A dat-o în bară și cu reforma constituțional-politică (enunțată cu emfază în debutul primului mandat), și cu intenția de a transforma România într-o țară educată, dar și cu proiectul său legat de construirea unui număr ridicol de kilometri de autostradă sau a unui număr la fel de ridicol de spitale. Pe actualul Președinte nu l-a ajutat nici măcar criza ucraineană, chiar dacă, în debutul acestui trist episod, părea că domnului Iohannis viața i-a pus la dispoziție șansa unor recuperări politice. După un an, răstimp în care sărăcia în această țară își tot arată colții, iar perspectiva stingerii războiului ruso-ucrainean este tot mai îndepărtată, subiectul conflictului ruso-ucrainean pur și simplu nu-l mai ajută pe actualul locatar de la Palatul Cotroceni. Adăugați la aceasta iritarea românului, determinată de dragarea de către ucraineni a Canalului Bîstroe și mai ales de atitudinea vecinilor noștri de la nord-est față de subiectul posibilei compromiteri a Deltei noastre și aveți tabloul eșecului complet al aventurii prezidențiale K.W. Iohannis. Zece ani de nimic, după alți zece ani, în care antecesorul dlui Iohannis, dl T. Băsescu, a dat peste cap Constituție, Stat și Sistem, în numele unei reforme brutal impuse, care pur și simplu i-au înnebunit pe români și au schimonosit România.

După douăzeci de ani de eșec funcțional al instituției prezidențiale, se pune, în mod legitim, următoarea întrebare: Nu ar trebui schimbat nimic? Trecem la un următor președinte, căruia îi vom îngădui să conducă (că de guvernare propriu-zisă nu poate fi vorba) așa cum au făcut-o și predecesorii săi? Mă întreb cum va arăta România după alți zece ani, în care un oarecare câștigător al următoarelor alegeri prezidențiale, se va comporta în funcția de șef de stat, împrumutând câte ceva din apucăturile lui T. Băsescu și câte ceva din cele ale lui K.W. Iohannis? Nu îmi pot imagina nimic bun. Trăim într-o țară în care partidele sunt un fel de organizații sectare, pentru care câștigarea puterii politice nu depinde, în exclusivitate, de scorul electoral pe care acestea sunt capabile să îl obțină, ci de sprijinul instituției prezidențiale, respectiv de cel al Președintelui României și — deloc, paradoxal — implicit de cel al unor servicii secrete, cărora li se recunoaște „în târg” un soi de rol aprobativ în privința deciziei legate de formațiunile politice și oamenii lor, cărora le este permis (știu cât de grav sună asta!) să guverneze sau măcar să sprijine guvernarea.

Scenariul de mai sus — care, de ani buni, este o realitate născută, percepută și înțeleasă ca atare de cei mai mulți dintre noi — pretinde o reformă constituțională profundă. O astfel de reformă nu se poate reduce la opțiunea între o republică prezidențială autentică și o republică parlamentară veritabilă, deși — accept — din acest punct nevralgic ar trebui gândită și pornită o asemenea schimbare de paradigmă instituțională. Însă, dincolo de această opțiune, sunt multe de clarificat: (i) Cum domolești excesele de comportament ale unui președinte excesiv ori cum îl stimulezi pe cel blazat și indolent și ce ar putea face parlamentul în această privință? (ii) Cui încredințezi veritabila răspundere a guvernării, Președintelui sau Guvernului? (iii) Cum să ții la distanță partidele și instituțiile politice de influențele și, eventual, de impregnările venite dinspre servicii? (iv) Cât de profundă ar trebui să fie guvernarea locală, printr-o descentralizare adevărată a deciziei administrative? (vi) La ce nivel ar trebui adusă democrația participativă (sau implicativă), în condițiile în care, în ultimii ani, mecanismele de guvernământ preponderent reprezentativ s-au dovedit foarte puțin eficiente pentru interesele comunității?