Starea actuală a Uniunii Europene este cel puțin pregripală și, în orice caz, subfebrilă. Silită să facă puțină disciplină (dar nu prea multă!) cu o Ungarie și cu o Polonie din ce în ce mai lipsite de bună-cuviință, iată că mama Uniune s-a trezit cu un al treilea „copil rătăcit”, de la care nu se aștepta la atâta obrăznicie, încât să-și permită să voteze cu niște… fasciști. Vorba vine „copil”, pentru că, de fapt, Italia este unul dintre membrii fondatori ai Comunităților Europene (antecesoarele actualei Uniuni Europene), așa că firesc și rațional ar fi fost ca poporul acestei țări să nu se comporte taman ca o… cizmă, votând masiv cu un partid politic căruia nu i se poate reproșa neapărat euro-scepticismul, dar în mod sigur îi pot fi imputate apucăturile… suveraniste. Simțind de dinainte că ceva nu e în regulă cu Italia, doamna von der Leyen s-a grăbit să atenționeze poporul italian, comunicându-i că, dacă se gândește cumva să voteze cum simte, s-ar putea ca măreața lor țară să ajungă în postura de a fi tratată exact ca indolenta Ungarie ori ca impertinenta Polonie. Adică fără parale și cu planul de redresare și reziliență un pic suspendat. Între noi fie vorba, „șefa” Comisiei Europene a ratat o mare ocazie: aceea de a tăcea. Fiindcă orice manual elementar de drept constituțional ori de teorie a democrației liberale (aceea pe care pare să nu o iubească nici Viktor Orbán, nici Andrzej Duda și nici Giorgia Meloni) ne spune că votul universal, egal și liber exprimat sunt premisele majore ale oricărui guvernământ legitim. Cârcotașii vor sări de la locul lor și ne vor replica astfel: democrația poate și trebuie să fie salvată și prin mijloace mai puțin democratice. E adevărat. Și în dreptul public roman aveam ceva asemănător. Dacă votul trimitea la conducerea statului niște consuli prea populari, se găsea un general care să preia hățurile și să proclame dictatura, care, însă, în principiu, nu se putea întinde pe mai mult de șase luni. În condițiile unui guvernământ autoritar, la sfârșitul celor șase luni, entuziasmul poporului se mai domolea, iar alegerile puteau fi reorganizate. Cel mai probabil, noile alegeri aduceau la conducerea colegială a Republicii Romane doi consuli ceva mai potoliți. Și ei dădeau plebei panem et circenses, dar nici nu se atingeau de privilegiile castei senatoriale sau a celei ecvestre. Nihil nove sub sole! Astăzi, locul senatorilor și al cavalerilor romani a fost luat de euro-politicieni, de elita birocratică bruxelleză și de cea financiar-corporatistă. Or, tocmai cu acest mainstream nu se înțelege nici Orbán, nici Duda și, cel mai probabil, nu se va înțelege nici Meloni. De ce acest conflict și pentru care anume motive subzistă această reciprocă antipatie? Aceasta este întrebarea la care dna von der Leyen ar trebui să caute răspuns.
Ceea ce oficialii Uniunii Europene refuză să înțeleagă este că sunt nevoiți să guverneze într-o perioadă a îngrijorărilor colective. Psiho-traumele câștigate de popoarele Uniunii în timpul pandemiei de COVID-19, războiul declanșat de Vladimir Putin în Ucraina, scumpirea fără măsură a resurselor de gaze naturale și de energie electrică, obsesia dezvoltată de Bruxelles pentru energia verde (al dracului de costisitoare!) și pentru corectitudinea politică concentrată în jurul ideii de protejare prevalentă a drepturilor minorităților, chiar și în dauna drepturilor — până mai ieri netulburate — ale majorității sunt câteva dintre motivele care justifică și întrețin îngrijorările colective. Iar comunitățile îngrijorate devin neliniștite și simt nevoia să se revolte. Fie la urne, așa cum s-a întâmplat, zilele trecute, în Italia, fie în stradă, așa cum vedem că se întâmplă, de câteva săptămâni, în mai multe orașe din Europa. Nemulțumirea maselor nu este un lucru pe care să-l neglijezi. Ea dăunează economiei, pentru că oamenii vor să protesteze, nu să muncească; ea slăbește democrația (de inspirație liberală), întrucât votul „la supărare” poate aduce la conducerea statelor membre ale Uniunii Europene formațiuni politice foarte neprietenoase față de ideea de pluralism (politic, economic sau social). Și uite așa, într-o bună dimineață, te poți trezi că s-a ales praful de Uniunea Europeană, cu tot cu cele 12 stele ale sale, frumos cusute pe o bucată de pânză azurie. Unii cred că actuala stare a integrării europene este definitiv câștigată și că o depreciere a acestei integrări este astăzi imposibilă. E un altfel de a spune că actuala Uniune Europeană este un lucru câștigat pentru statele membre, cu tot cu popoarele asupra cărora acestea mai exercită bruma de suveranitate care a mai rămas acestor state. Nu cred că ar trebui ca acești optimiști să se relaxeze prea tare și să se lase cuprinși de toropeala pe care ți-o poate da siguranța că nimeni și nimic nu mai poate strica actuala soliditate a blocului european. Este suficient să ne imaginăm că formațiuni politice de factura celei conduse de italianca Giorgia Meloni pot câștiga alegerile și în alte state ale Uniunii Europene, precum în Olanda, Spania sau Austria. În Suedia tocmai s-a întâmplat, astfel că, în această țară, un partid cu rădăcini neonaziste se pregătește să intre la guvernare. Și dacă astfel de lucruri ajung să se întâmple și în alte state membre ale Uniunii Europene, la un moment dat, există riscul ca o masă critică să se nască și să declanșeze o reacție centripetă în lanț, cu consecința dezmembrării acestei Uniuni ori a transformării ei într-o caricatură a ceea ce mai este ea astăzi.
