Comunitatea evreiască din Banat și mai ales din Timișoara are o istorie destul de veche și plină de evenimente de toate felurile. Dintotdeauna, învățământul comunitar a fost legat de viața spirituală. Au existat școli pe lângă principalele lăcașe de cult. Întotdeauna, rabinii și cantorii au jucat și rolul de învățători sau chiar profesori. Ei au dat o bună pregătire tinerilor învățăcei. Aceștia au căpătat o bază atât religioasă cât și de cunoștiințe generale necesare în orice școală obișnuită. Din secolul XIX, de când au apărut tot mai multe școli de stat și ale municipalităților, elevii mozaici au început să fie acceptați în clasele de elevi ale comunităților creștine. Procesul a fost destul de lent și nu întotdeauna unul liniștit. De la o perioadă la alta au mai fost chiar și animozități.
După trecerea Banatului sub administrația românescă din anul 1919, se caută noi soluții pentru învățamântul elevilor mozaici. Cele două comunități din oraș au considerat că ar fi benefic să conlucreze pentru a realiza o școală cu rang de liceu. Chiar din primul an, au început învățătura câteva sute de elevi. Structura școlii a fost una mixtă, cu clase de băieți dar și de fete, ba chiar mai mult, au fost și câteva zeci de copii de alte confesiuni. Spiritul de toleranță și ecumenismul de care acum se face mare caz era prezent și la începutul secolului trecut fără a părea un lucru deosebit. În lipsa unui sediu propriu, la început s-au folosit clasele oferite de şcolile din tot orașul. În clădirea bursei de mărfuri au funcționat câteva clase. După destul de lungi căutări se găsește terenul viran din spatele școlii de meserii ce parcă aștepta încă o școală. S-a folosit metoda binecunoscută şi azi, cea a donaţiilor celor puternici financiar.
Proiectul întocmit de Gedeon Neubauer este acceptat ca fiind conform cu ce se aștepta. Nu avea nimic mai special, doar aceea trăinicie specifică perioadelor de după o conflagrație. Întotdeauna după un razboi se durează clădiri cât mai trainice pentru mai multe generații viitoare. Clădirea prinde contur destul de repede sub dirigenția de șantier a antreprenorului Klein Jakab. Fiecare clasă avea o sală proprie, plus laboratoare bine dotate și cancelarii pentru profesori. Din 1923, deja se mută aici clasele de elevi răzlețiți prin tot orașul.
După doar cinci ani se adaugă și etajul, ce ocupă doar corpul central al edificiului. Aici va funcționa o bucată de vreme școala superioară de comerț, până se va termina sediul lor propriu. Această școală va fi chiar peste drum înfiripându-se un adevărat campus de învățământ în această parte de oraș. Acolo este acum Primăria municipiului. Dar asta este altă poveste pentru un posibil episod viitor. La clădirea școlii izraelite se adaugă sala de sport, așa cum am mai arătat și în alt episod. Iar în cele două curți laterale se amenajează terenuri de sport. Unul din ele mai există până în ziua de azi, fiind ocupat de câteva terenuri de tenis.
Lucrurile păreau a merge destul de bine. Necazuri au mai fost și în timpul dictaturii antonesciene, când din nou învățământul evreiesc a avut de suferit șicane din partea statului. Dar marile și adevăratele semne ale distrugerii vin odată cu instaurarea regimului puterii populare. În anul 1948 vine actul de voință dictatorială al naționalizarii. Toate proprietățile particulare, fabrici sau alte tipuri de proprietăți trec în folosința statului ce voia să slabescă ceea ce numea burghezie retrogradă.
În clădirea liceului israelit va continua învățamântul. Dar de alt fel.
În 1948 a fost înfiinţată Şcoala Medie Tehnică de Cultură Fizică. Pe măsura trecerii timpului, odată cu îmbogăţirea şi diversificarea activităţii, titulatura instituţiei a reflectat aceste schimbări calitative. Între anii 1948 – 1957, şcoala a avut numai clase de liceu, apoi, din 1958, a funcţionat cu clasele V-XII, având secţiile de handbal, atletism şi gimnastică. Școala sportivă, ulterior devenită liceu sportiv, va instrui aici, timp de două decenii, generații întregi de campioni. Chiar dacă curtea mică nu permitea prea multe, aici s-au instruit și au nădușit elevii echipelor de handbal ce mai apoi au întărit echipa universitară a orașului. Era o vreme cand handbalul încă se mai juca în exterior. Nimeni nu se temea de răceală sau de câțiva stropi de ploaie. Chiar meciuri din prima divizie se disputau pe terenuri exterioare pe bitum. Aproape fiecare liceu avea măcar o echipă de jocuri sportive. De obicei handbal, dar și alte sporturi erau la fel de bine văzute. Aici s-au format numeroase generaţii, din care s-au remarcat personalităţi sportive bine cunoscute pe plan naţional şi internaţional, campioni olimpici şi mondiali, precum şi tehnicieni de marcă în domeniul sportiv. Majoritatea absolvenţilor au continuat activităţile specifice sportului de mare performanţă și după părăsirea băncilor școlii.
În anul 1973, sportivii se mută la sediul de lângă stadion iar în clădire sunt aduși profesorii și elevii Liceului de Arte. Devenit liceu de arte plastice după despărțirea de cei ce se ocupau de artele interpretative.
Artele plastice timișorene, de asemenea, au ridicat nivelul spiritual al culturii locale.
Tradiția locală este extrem de veche, chiar pe la finalul secolului al XVIII-lea, mai exact în 1786, se consemnează o școală normală de artă, subvenționată de stat, ce pregătea învățatori și maiștri cu cunoștiințe artistice. Sub diverse forme, de la acest început și până la finalul primului război mondial, a funcționat în oraș câte o școală sau măcar clasă cu caracter artistic.
Școala de arte frumoase din Cluj, înființată în 1926, nu mai poate fi susținută de la buget și se mută în 1933 la noi în oraș, unde găsește un climat de deschidere și interes din parte autorităților. Așa devin timișoreni mari artiști ai țării, ce vor veni să predea aici. Pot fi numiți Alexandru Popp, Catul Bogdan, Romul Ladea, Ioachim Miloia, Julius Podlipny, Aurel Pop, ce aveau deja o carieră solidă și erau confirmați de opinia artistică a vremii.
Din 1942, Școala de Arte Decorative, cu grad secundar, unică în țară la acea vreme, avea secţiile: pictură decorativă, sculptură decorativă și ceramică. Aici au predat artiști ca Aurel Ciupe, Romul Ladea, Julius Podlipny. Au ucenicit aici artiști ca Kocsis Arpad, Diodor Dure, Fritz Karola, Lidia Ciolac, Francisc Kalab, Constantin Flondor, Tiberiu Marianov. În urma restructurării învațământului artistic (profil liceal) din 1957 apare Liceul de Artă Plastică Timișoara; printre profesori erau adevărați meștri, ce au lansat talente: Julius Podlipny, Gabriel Popa, Victor Gaga, Romul Nuțiu și Octavian Maxim.
Dar adevărata explozie a gândirii artistice are loc la începutul anilor 60. În jurul unui adevarat om cu preocupări renascentiste ce a fost medicul Eduard Pamfil. Personalitate polivalentă, ce s-a aplecat cu egal interes asupra psihiatriei, analizei gândirii sub forma psihanalizei, antropologiei, a fost un umanist descris de unul din adepții săi, Ștefan Bertalan, drept „un om mare”. Nu se limita doar la discuții teoretice, fiind un entuziast grafician, ce a lăsat multe lucrări deosebite. Totodată, a fost un muzician virtuoz, născut, nu făcut, cu foarte temeinice studii de chitară clasică făcute la Paris.
În Cercul de Bionică condus de doctorul Pamfil orice subiect era abordat. Se face o legătură între cercetarea știintifică din domeniul psihicului și aplicațiile artistice posibile. Se pune problema conlucrării formei cu utilitatea practică. Concomitent cu marile centre mondiale, la Timișoara se lucra experiment artistic, ce a dus la o părăsire a desuetului realism socialist ce proslăvea doar realizările muncii fizice în uzine.
Toată acestă efervescență creatoare a dus la coagularera unui grup de tineri dascăli ai școlii de artă ce au format grupul Sigma.
Artiștii Ștefan Bertalan, Constantin Flondor, Doru Tulcan au creat o adevărată revoluție în arta europeană. Se muncea împreună în proiecte interdisciplinare. Nu e de mirare că în timp a aderat la aceste idei și un matematician. Majoritatea experimentelor se realizau la sediul Şcolii de Artă. Deci se poate spune că acestă școală este unul din leagănele artei ce transcede modernismul. Este de fapt continuatoarea ideilor constructivismului și a curentului Bauhaus de la începuturile secolului.
Liceul de Arte Plastice expune la Muzeul Banatului lucrările elevilor în anul 1971. În același an, Constantin Flondor, ca delegat din partea Ministerului Educației și Învațământului, prezintă activitatea acestora la Congresul Internaţional I.S.E.A. din Finlanda.
Clădirea căminului liceului izraelit de pe strada Loga a continuat și după fatidicul an 1948 să slujescă învățământului local. Peste patru decenii aici a fost o parte a școlii speciale numărul 2. Adică la parter erau câteva săli de clasă iar la etaj birourile conducerii și ale administrației Școlii ce pregătea elevii surdo-muți de pe strada Doja. După anul 1994 aici este adus Inspectoratul Școlar al județului venit tot de pe stada Doja. De-a lungul timpului, și alte instituții de stat au mai ocupat ocazional birouri în acestă cochetă clădire.
Grupul de arhitectură ce propune noua construcție monobloc ce va umple întregul cvartal ocupat acum de două clădiri importante și două terenuri de sport, promite, cam cu jumătate de gură, că va introduce în noul edificiu gigant și un colț dedicat fostului liceu. Din cele două terenuri sportive unul a devenit de câțiva ani un teren viran plin de bălării. De câtăva vreme a fost transformat în parcare. Poate în locul celor moderne supraetajate și subterane ce refuză să apară fără o serioasă voință investițional-urbană.
Conducerea Inspectoratului școlar Timiș este deja pregătită să părăsescă clădirea istorica dacă este nevoie. „Până în octombrie avem un contract de închiriere care funcționează pe aceeași sumă pe care o plătim din anul 2003, adică 13.579 lei. Suma este plătită de minister și nu de către autoritatea locală, fiindcă noi aparținem de minister. Este pregătită mutarea sediului Inspectoratului Școlar la fostul liceu agricol (din Calea Aradului) unde vom primi clădirea școlii, respectiv o porțiune de teren necesară pentru parcare. În momenrul de față există o Hotărâre de Consiliu Local prin care Primăria este de acord cu acordarea acestei clădiri. Sperăm că într-o lună și jumătate se va termina întabularea acelui teren care va revenui Inspectoratului Școlar. După ce se va realiza acestă întabulare va fi necesară o Hotărâre de Guvern prin care această clădire și acest teren să trecă din patrimoniul autorității locale în patrimoniul Ministerului Educației. Și odată făcută acestă trecere vom solicita bani pentru proiectarea lucrărilor de reparații, respectiv efectuarea reparațiilor necesare pentru a ne muta în clădirea aceea, unde vom merge împreună cu Casa Corpului Didactic. Aceştia stau de asemenea în condiții improprii în două etaje ale căminului liceului E. Ungureanu… Alte spații care puteau să intre în discuție sunt acele spații școlare care sunt ocupate de școli. S-a mers pe acestă variantă, care este destul de avantajoasă. Locul este de spațios. Este un loc destul de accesibil pentru directorii din județ ce vin la instituția noastră, fiind în apropierea șoselei de centură. Poate că are fi fost și alte soluții. Dar este destul de bună și aceasta”, a declarat inspectorul șef adjunct Halasz Ferenc.
„Pe de altă parte, pentru noi, clădirea este destul de restrânsă. Și datorită faptului că nu putem investi în clădire de atâția ani a început să se degradeze. Parterul, destul de jos, la orice ploaie serioasă se inundă. Într-o vreme s-a mai discutat despre cumpărarea imobilului. Ce se va întâmpla cu clădirea și cu terenul rămâne de văzut…”, a mai adăugat inspectorul șef adjunct.
Iată cum acest leagăn al modernizării artistice riscă acum să fie dărâmat în numele aceluiași modernism, de data aceasta în forma sa distructivă.
Noul, modernul, trebuie să existe. Dar în raport corect și echilibrat cu tradiția, istoricul și vechiul, ce a fost, la rândul său, un alt fel de modern. Justa balansare între cele două tendințe este poate cheia dezvoltării unei urbe. Dar dialogul surzilor, ce aduce doar vorbe în loc de argumente și încrâncenare în locul armoniei, nu face deloc bine unei proiecții în viitorul cât mai îndelungat previzibil. Nimeni nu trebuie să nege avansul tehnologic și de confort, dar, fără rădăcini, modernismul se năruie sub propria inutilitate.