Fără îndoială, Europa a fost măcinat de o serie de crize în ultimele decenii și caută nu doar o ieșire punctuală din fiecare dosar, ci o relansare a strategiilor sale menită să o ferească de posibile dificultăți majore în viitorul apropiat, să-i asigure soluții de prevenție și, mai ales, să-i confere o cale regală, plasată la adăpost de furtunile globale. Dincolo de farmecul unor asemenea declarații, aflăm repede că realitatea e foarte departe, că una e să iubești Europa și cu totul alta e să o guvernezi responsabil. Europa a fost și a rămas personaj mitologic, a „lucrat” simbolic în toate poveștile noastre despre „revenirea în Europa”, despre comparațiile radicale dintre „Europa” și lumea răsăriteană, după cum lucrează azi în idealismele refugiaților. E bine, e flatant, deseori e sursă de inspirație. Și, în plus, nimic nu se poate construi dacă nici măcar nu visezi, pentru că, nu-i așa, din vise pornesc proiectele și strategiile. Dar, dacă nu reușești să faci diferența dintre mitologie și cerințele imediate ale guvernării, riști să eșuezi pe o șosea laterală pe care nu doar că nu ești în bătaia mașinilor care trec cu viteză, dar te plasezi dincolo de Europa însăși. În toiul crizelor de tot felul care nu s-au încheiat și mai afectează, pe ici, pe colo, țările noastre, există un politician care crede că descoperă piatra filosofală și are nevoie doar de susținerea subită a tuturor europenilor spre a conduce Europa către tărâmul făgăduinței. Numele lui este, desigur, Emmanuel Macron, politician care nu încetează să ne surprindă și să ne trimită în bibliotecă spre a-i descoperi mentorii și sursele de inspirație. Nimic nu e nou sub soare, chiar dacă el, cu un oarecare farmec și o doză de candoare, ar dori să ne convingă de noutatea absolută a descoperirilor pe care le face. Aminteam despre Comunitatea Politică Europeană ca despre o arcă a lui Noe Macron, în care să intre toate „animalele politice” (parafrazându-l pe Aristotel), care nu se potrivesc rigorilor Uniunii Europene așa cum le vede președintele francez: țări candidate, țări care nu doresc să adere, țări vecine, țări în care ar fi un interes francez sau, cine stie, țări care e bine să fie la bord pentru zile negre.

Dar poate cea mai șugubeață idee este cea a „autonomiei strategice” a Europei (Uniunii Europene). În esență și deloc diplomatic, această propunere se traduce prin decuplarea de „dependența” de Statele Unite, cu precădere în domeniul militar, al informațiilor strategice și al pieței comune, transformând Europa într-un ”al treilea pol” de putere globală, alături de Statele Unite și China. Scuzați, a uitat de Rusia și acum îi pică bine această omisiune, cu toate că în traducere rusească, dă cu virgulă. Prezent la întrunirea liderilor europeni de la Bratislava, la finalul lunii mai, a reiterat această nevoie a unei Europe suverane și puternice. Să precizăm că președintele francez, în „bună tradiție” pariziană, adoră frazele cu impact emoțional, formulările „puternice, cu greutate” în fața publicului și, obligatoriu, în fața liderilor europeni pe care el urmează să-i mobilizeze, să-i persuadeze și, apoi, într-un elan comun, să-i îndrume.

Necazurile îi vin din toate părțile. Liderii est-europeni strâmbă din nas, au pretenții de parteneriat de pe picior de egalitate — cum spun tratatele fondatoare — și, în loc să-i stea alături, dau fuga la Washington să facă tranziția de la basm la realpolitik. Alții, „nu dăm nume, persoane importante” dau telefon la Moscova să se plângă. Ceilalți, mai obișnuiți cu limbajul metaforic al diplomației, aplaudă cuviincios și pleacă acasă tot cu ideile cu care au venit. „Cel mai puternic liant este sentimentul apartenenței la Europa”, spunea Macron într-un discurs celebru din 2017, în care „și-a lansat teoria autonomiei strategice”. Întrebarea pe care și-o pun mulți specialiști — anume dacă este vorba despre Europa aici sau despre o Franță care se dorește primus inter pares european — a reapărut, recent, într-o analiză publicată de Centrul Woodrow Wilson, sub semnătura Elisabethei Koch. Aceasta sublinia faptul că, în timp ce discuția europeană este, încă, în desfășurare, poate se află abia la început, președintele francez insistă că „autonomia strategică europeană nu e doar un concept, ci devine o realitate”. Cuvântul care întemeiază? Poate că da, la nivelul simbolisticii politice, dar, spuneam, suficient de departe de ceea ce-i frământă, la nivel particular, pe liderii europeni.

China cea europeană

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că piața europeană este invadată de bunuri chinezești sau că infrastructura europeană stă sub ochii liderilor de la Beijing, care se străduiesc să includă cât mai multe rute strategice în Belt and Road/Centura și Drumul — cel mai amplu proiect chinezesc de extindere a influenței lor în lume prin finanțări în multiple domenii. Este China prietena Europei astfel încât să-i dorească tot binele din lume și să-i aducă „cele 100 de flori” promise de Mao în 1956? Pentru cei ce au uitat, la ora la care în Europa post-stalinistă apăreau primele speranțe de reformă, în China Mao lansează proiectul celor „100 de flori” care urmau să înflorească, să deschidă „100 de școli de gândire” care să promoveze înflorirea artelor și științei, reforma societății și evoluția societății chineze. Tuturor acestora se impune să le spunem că, după ce partidul comunist a primit milioane de scrisori cu critici și propuneri, acesta a folosit numele și adresele pentru a-i identifica pe opozanți și a le oferi mai mult decât „100 de flori” transformate în zile de arest, tortură, amenințări. Așadar, Europa de azi ar trebui să se decupleze de la „subordonarea” față de Washington spre a sărbători „Centura si Drumul” chinez?

Căutând răspunsul la această „profundă frământare filosofică”, Emmanuel Macron a efectuat o vizită de lucru la Beijing, în luna aprilie, spre a învăța de la fața locului tot felul de minunății ale guvernării în viziune orientală. Bine sfătuit de președintele chinez Xi Jinping, Macron a înțeles și el că „marele risc care amenință Europa este acela de a fi prinsă în crize care nu ne aparțin”, adică în a susține avertizările americane cu privire la Taiwan. Dimpotrivă, „autonomia strategică”, planul său mai vechi trebuie să fie soluția magică, menită să pună Europa pe picioarele ei, în deplină suveranitate și demnitate, Cum e și firesc, reacțiile critice nu au întârziat să apară, iar surse de la Elysee au cerut marilor publicații și site-uri euro-atlantice textele articolelor spre revizuire și adnotări, înainte de a fi trimise spre public. (cf. Politico). Se pare că frazele pronunțate în China de către Emmanuel Macron au fost, ușor, cenzurate pentru publicul lumii democrate, în speranța că autonomia nu va mai fi atât de bine articulată precum a prezentat-o lui Xi Jinping.

Pentru cititorii români, ar trebui să fie suficient a aminti vizita lui Ceaușescu din 1971 la aceeași bibliotecă vivantă care este Beijing-ul spre a putea deduce cam ce înțelege, azi, Macron prin autonomia europeană. Și, mai ales, nu trebuie uitată insistența dictatorului român pe „neamestecul în treburili (!) interne”, căci așa ceva cere acum Xi de la lumea occidentală. Vedeți-vă voi de Ucraina, dacă tot vă interesează, și nu vă amestecați în Taiwan care, spune și Macron, „nu este o criză care să ne aparțină”. Absolut fabulos.

Autonomia lui Macron

Pentru toți cei avizați, lumea de azi este una interdependentă, criza dintr-o regiune afectând, direct și imediat, numeroase alte regiuni. Practic, nimeni nu mai poate fi izolat, nici măcar pe insulele din Pacific, unde creșterea nivelului oceanelor sau poluarea apelor globale nu uită să producă pagube. Pentru o țară europeană (oarecare!) interdependența este, dincolo de ofensa pe care o resimt suveraniștii și extremiștii de toate culorile, interdependența este o nevoie de fiecare zi, un fapt firesc, banal, funcțional. De la circulația informației până la poluare, modă și firme multinaționale, interconectarea este o realitate clară, și un deziderat al tuturor politicilor care se proiectează la această oră. Victor Orbán este „băiatul rău” în toate comunicatele occidentale căci încearcă să taie Ungaria din acest flux internațional, cu toate că economia maghiară este plină de companii străine. În același timp, Emmanuel Macron se crede — și mulți îl creditează — drept un binefăcător al Europei și, posibil, spiritul coordonator al reformelor ce stau să vină, chiar dacă cere insistent același lucru.

Ne-am întors la celebrul său discurs din 2017, cel în care a relansat și teoria Europei cu mai multe viteze. Spunea acolo că Europa se va diferenția intern prin ambiția fiecărei părți „de a merge mai departe, mai repede”, iar „cooperarea va fi deschisă fiecăruia, în funcție de nivelul de ambiție demonstrat”. Evident, nimic despre „greaua moștenire” a regimurilor totalitare și a economiei centralizate, nimic despre convergența economică, despre vreun proces de adaptare sau modernizare. „Uniunea Europeană definește fundamentul nostru comun pe valori democratice non-negociabile”, spunea Macron acolo. A nu negocia este, desigur, un semnal democratic, bazat pe certitudinea că viziunea lui mitologică este împărtășită de toată lumea și așteptată cu nerăbdare. Una e să consideri valorile democratice un deziderat, alta să fie un acquis discriminatoriu. Pentru a nu cădea în capcana iliberalismului, vom lua un exemplu aparent dintr-un alt dosar. Vorbind despre consolidarea sentimentului de apartenență la valorile europene, cerea ca, până în 2024, „fiecare tânăr european să fie petrecut cel puțin 6 luni într-o altă țară europeană (50% din fiecare grup de vârstă în 2024), astfel încât să fie capabil să vorbească două limbi europene… cursuri universitare în cel puțin două limbi… armonizarea procesului educațional din licee”. Sublim, dacă nu ar fi imposibil cu desâvârșire. Câți profesori de la noi și din multe țări europene pot preda în limbi străine? Câți tineri au avut deja rezidențe în alte țări, în condițiile în care mulți dintre ei abandonează școala și nu călătoresc nici măcar în alt județ? Iar, dincolo de detalii, este un semn de democrație să impui un concept, fără să-l fi discutat cu ceilalți lideri europeni?

Proiectul autonomiei strategice nu este nou. El a apărut încă din 1994 în discursul politic francez, atunci când Franța nu făcea parte din structurile de decizie ale NATO. Cu amintirea „crizei scaunului gol” din anii ’60, atunci când Charles de Gaulle protesta astfel față de politicile de unificare europeană, Parisul speră să-și negocieze/impună, astfel, poziția de primă voce în strategia de politică externă a UE.

Procedurile NATO care pretind dialog și compromis nu sunt întotdeauna pe placul Franței și, mai ales, nu pe placul președintelui Macron, care își pregătește CV-ul post-prezidențial și ar dori să aibă mari realizări înscrise acolo. Dar a solicita acum decuplarea Europei de Statele Unite, în condițiile în care Franța însăși si-a obținut eliberarea cu ajutorul armatei americane și în condițiile în care naivitățile și idealismele europene au fost surmontate de intelligence-ul și implicarea necondiționată a SUA în susținerea Ucrainei, este fie o nouă dovadă de idealism, fie o lecție bine învățată din orgoliile liderilor francezi, din mitologia stângii și, mai nou, din viziunea lui Xi Jinping.

După Brexit și ascensiunea lui Donald Trump, ideea a pătruns în dosarele liderilor vest-europeni somați să aloce fondurile la care se angajaseră și să aibă o atitudine activă, nu reactivă. La nivel declarativ, e frumos, chiar util să militezi pentru o Europă întărită și să-l citezi pe Robert Schuman: „Europa nu a fost făcută, ci a cunoscut războiul” (Paris, 1950). Dar de aici era de învățat că numai interdependența mai poate garanta securitatea fiecăruia, iar dacă ai cunoscut războiul de așteptat să ai empatie pentru cei amenințați cu invazia sau de cei ce o re-învață în aceste zile în cel mai dramatic mod cu putință. Academia Europeană de Intelligence, Fondul European de Apărare, „suveranitatea Europeană” sunt teme secundare față de imperativul cooperarii. A le decupla echivelează cu mutarea greșelilor politicilor naționaliste la nivel european, generând exact ce avertiza David Mitrany: o Europă slabă și vulnerabilă. Visul lui Xi, bucuria lui Putin, naivitatea lui Macron. Doar că, uită președintele francez, autonomia nu există decât în cadrul a ceva de care nu te poți decupla. Altfel se cheamă independență.