În urmă cu trei ani, Angela Merkel își anunța public decizia de a nu mai candida pentru șefia Uniunii Creștin-Democrate (CDU) și nici pentru poziția de cancelar. Deschidea ușa concurenței interne din coaliție, precum și a reconfigurării politicii interne germane. Cu riscuri și cu o agendă mai mult decât încărcată, înțelegea că e nevoie de noi energii care să preia dosarele politice. Condusese CDU timp de 18 ani, atât în opoziție (2002–2005), cât și la putere (din 2005), realizase coaliții, compromisuri, ieșiri din crize inspirate și criticate, ambițioase ori precaute și acum simțea că e momentul să se retragă. În 26 septembrie 2021 au avut loc alegerile parlamentare din Germania, scrutin în urma căruia CDU a pierdut puterea și, cel mai probabil, va asista la configurarea coaliției de guvernare între SPD (social-democrați), FDP (liberali) și Gruene (verzii). Au fost mulți ani aliați la guvernare, în special CDU cu SPD (12 ani din cei 16 ai cancelariei Merkel), apoi CDU cu FDP, alți patru ani. Forțele se cunosc bine, dar se simte nevoia unei schimbări. Asta au spus alegătorii, asta simte toată lumea. Va reuși Olaf Scholz, fostul vice-cancelar și ministru de Finanțe, să coaguleze un executiv funcțional și performant? Și, mai ales, va continua, va schimba, va marca în vreun fel politica germană după cei 16 ani ai conducerii Merkel? Avem puține date la această oră, dar se știe că social-democrații se focalizează mai mult pe politica internă, de unde le vin și voturile, și temele de guvernare; se știe că sunt pro-europeni, dar oarecum conservatori ai unui model politic decât generatori de inițiative; și, cel mai important aspect, vin după o dominație clară a unei personalități politice de radiere continentală, ceea ce îi plasează în ingrata comparație cu tot ceea ce a făcut, cu bune și cu aspecte discutabile, predecesoarea lor. Auf Wiedersehen Frau Merkel! „Reuniunile celor 27 fără Angela sunt ca Roma fără Vatican sau Parisul fără Turnul Eiffel”, a subliniat Charles Michel la summit-ul european din luna octombrie, ultimul la care Germania a fost reprezentată de Angela Merkel. Dincolo de retorica și melancolia unor asemenea momente, ne-am propus să vedem cum arată portofoliul cu care se retrage cancelarul german, așa cum îl prezintă domnia sa și cum e, deja, analizat în presa europeană.

De la Maedchen la Mutti

            Propulsată pe scena mare a politicii germane de Helmut Kohl, în urmă cu trei decenii, era prezentată alegătorilor drept „fetița” (maedchen) unificatorului german. Iar ministra femeilor și tinerilor (1991) a ajuns, în cele din urmă, „mămica” (mutti) unui mare număr de proiecte politice europene, a unei echipe de fotbal, dar și a unor lideri politici pe care i-a promovat, în special femei. Născută în Hamburg, a crescut și s-a format îndeosebi în fosta Germanie de Est, fapt ce i-a marcat, fără îndoială, stilul de conducere și comunicare, strategia de luare a deciziilor, abilitatea de a coopera cu forțe politice nu întotdeauna convergente. Recent, premierul luxemburghez Xavier Better a numit-o „o mașină de realizat compromisuri”, obținând acordul tuturor liderilor europeni în a spune că principala artă a Angelei Merkel a fost tocmai faptul de a fi ținut discuțiile deschise și a determina/forța formularea unei soluții mediane. După cum mărturisea recent în „Interviul moștenirii”, luat de Max Hofmann de la Deutsche Welle, se recunoaște în ideea de compromis, deoarece preferă să ofere oamenilor ceea ce le-a promis chiar dacă mai târziu, mai încet, mai precaut. Se declară o persoană curioasă, dornică să încerce noi soluții, dar și o persoană îmbogățită foarte mult de nenumăratele întâlniri cu oameni din diverse culturi și paradigme politice. A fost deseori criticată pentru ținta de austeritate în materie fiscală, precum și pentru prea ambițioasa deschidere către valul de migranți, dar continuă să creadă că au fost decizii înțelepte, cărora trebuie să le urmeze proceduri și determinare în a le aplica.

A intrat în politică pe „valul schimbării” din 1989, ca purtător de cuvânt al guvernului Lothar de Maiziere, în Germania de Est, pentru ca, la scurt timp după unificare, să devină deputat al landului Mecklenburg Vorpommern. Reușește, prin autodisciplină, să învingă într-o lume a bărbaților puternici: 1991 ministru al tineretului și femeilor; 1994, ministru al mediului și securității nucleare; 1998, secretar general CDU; 2000, lider CDU, după demisia lui Wolfgang Schäuble, acuzat de corupție. Era prima femeie lider al CDU, cu toate că provenea din DDR și nu era de confesiune catolică. În 2005 devine cancelar, succedându-i social-democratului Gerhard Scroeder, și de atunci arta realizării coalițiilor politice a devenit regulă de aur. 12 din cei 16 ani cât s-a aflat în fruntea executivului german, CDU a condus alături de CSU și SPD, dincolo de diferențele de program, de abordări, de interese chiar. Dar Frau Merkel a știut că stabilitatea și larga sustenabilitate parlamentară a unui guvern asigură cadrul unor măsuri mai puțin populare, unor reacții prompte la crize majore, unei flexibilități decizionale atât de necesare într-o lume politică dinamică și fără scrupule. Sunt ușor de contabilizat nemulțumirile acumulate de anumite segmente sociale sau chiar de parteneri externi, va fi cu siguranță dificil de atins orizontul de previzibilitate pe care l-a asigurat, dincolo de opțiunile politice. Ceea ce, însă, a ajutat-o foarte mult în acest labirint a fost caracterul ei pragmatic, orientând mecanismele de decizie dinspre politică și lupta între formațiuni rivale spre politicile publice și țintele concrete. O lecție extrem de prețioasă mai cu seamă pentru țările „latine”, care pun mare preț pe orgoliile personale, pe retorica duplicitară și pe imaginea triumfalistă abil creată în cabinete și, mai nou, prin media.

O temă pe care o declară a fi de mare preț în balanța personală este cea a schimbărilor climatice. Fizician de profesie, doctor în chimie cuantică, ministru al securității nucleare, rememorează, în interviul menționat, cele 13 summit-uri pe care le-a organizat în Germania și discrepanța tot mai mare între avertismentele oamenilor de știință și politicile publice promovate de majoritatea țărilor ale căror economii au un impact pronunțat asupra evoluției mediului. Faptul că vocea experților este rareori ascultată cum se cuvine s-ar traduce azi în caracterul serios perimat al proiectului european „Fit to 55”, anume reducerea emisiilor de carbon cu 55% până în 2030. În acest sens, afirmă că decizia de a închide centralele nucleare ale Germaniei după accidentul din 2011, de la Fukushima, a fost o măsură extrem de înțeleaptă, precum și ținta de a închide toate termocentralele pe cărbune până în 2038. Și, totuși, e nemulțumită, simțind că, în acest dosar, atât Germania, cât și UE ar trebui să probeze mai multă responsabilitate și determinare. Denumită „cancelar al climei” încă din 2007, e foarte posibil să fie invitată ca negociator în următoarele întâlniri G8 pe tema climei. Recent, în cursul unor vizite de rămas bun desfășurate în Statele Unite și în Israel, i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa atât al Universității Johns Hopkins, cât și al Institutului Israelian pentru Tehnologie din Haifa.

Mașinăria compromisului politic

Mai mult decât orice reforme interne, Angela Merkel va rămâne în conștiința continentală prin pozițiile sale în criza financiară din 2008, în dosarul Greciei și al datoriilor suverane, respectiv în acela al migranților. Nu sunt singurele, dar depășesc cu mult celelalte teme. Cu toate acestea, recenta „criză” europeană a statului de drept pare a-i adăuga și o notă slabă în carnet, cu precădere din partea statelor nordice și Olandei revoltate de insistența cu care a încercat să tempereze pornirea tuturor împotriva Poloniei și Ungariei. Cât e tradiție germană în problema țărilor central-europene, cât o fi viziune și cât eroare politică rămâne să vedem. În orice caz, ultimele întâlniri cu liderii europeni au reușit să amâne ruptura internă „vest-est”, prefațând o posibilă „gâlceavă Germania – Olanda”. Pe de-o parte, analiștii invocă istoricul relațiilor dintre Germania și această regiune a Europei, față de care Berlinul ar simți că are de dus o responsabilitate istorică. Poate și formarea doamnei Merkel în DDR, poate interesele geo-economice ale clasei politice germane de după unificare; cu siguranță, ceva din moștenirea îndrumătorului ei, Helmut Kohl, care, cu toate că a unificat „doar” Germania, a știut întotdeauna că prețul acestui gest era extragerea Europei Centrale din sfera de influență a Moscovei, generând o factură de obligații morale și financiare față de această regiune. Cu ocazia ultimului summit european, Angela Merkel a avertizat că e mai bine să se amâne tăierea fondurilor destinate Poloniei și Ungariei până după pronunțarea Curții Europene de Justiție, către care au fost, cumva, împinse de decizia din vară a Consiliului European. Pe de altă parte, a declarat că nu toate divergențele trebuie să ajungă în instanță, rolul politicienilor fiind cu precădere acela de a soluționa problemele ivite. Ținta era, desigur, decizia Parlamentului European de a chema în judecată Comisia pentru poziția privitoare la cele două țări. Dincolo de subiectivisme și acuze, de declarațiile mai mult decât sfidătoare ale premierului Morawiecki, cu privire la nerespectarea preeminenței normelor europene asupra celor naționale, dincolo de refuzul Angelei Merkel de a susține legea anti-LGBT în programa școlară din Ungaria, convingerea ei că dialogul trebuie să țină loc de rupturi politice spune multe despre lecțiile învățate de ea, din Brexit. Și din tradiția CDU. Și din strategia lui Helmut Kohl, care a știut să depășească antagonismele Războiului Rece nu pentru o pace trecătoare, ci pentru gestul incredibil, cu doar câteva luni înainte, al unificării țării. Desigur, politicienii pot spera să rămână în imaginarul colectiv pe cai albi și cu aură de întemeietori ai unor lumi însorite! Dar Merkel a înțeles că soarele mai și apune, în timp ce stabilitatea creează condițiile mai multor răsărituri și apusuri fără ca lumea să se dărâme politic.

Moștenirea

Cea declarată de revista „Forbes” ani la rândul drept „cea mai puternică femeie din lume”, devansându-le pe Melinda Gates, Hillary Clinton sau Marry Barra, președinta General Motors, se retrage lăsându-ne câteva instituții de protejat și multe, multe ecuații de rezolvat, poate cu metodele ei, poate cu altele mai bune, dacă le vom descoperi. Ar fi de numit aici constituirea G20 și ideea de multilateralitate ca opusă puterii unice mondiale, ideea de colaborare între marile instituții planetare: Banca Mondială, Fondul Mondial, OMC ca unică soluție la crizele complexe ale lumii de azi, „alternativlos”, adică austeritatea fără de care, spunea în 2008, nu s-ar fi ieșit din criza euro și neuitata replică: „putem să ne asumăm situația”, atunci când a decis primirea a peste un milion de refugiați din Siria (numai?) în 2015.

Dincolo de aceste teme mult prea cunoscute, se impune să amintim temele ultimelor sale vizite oficiale în Franța, Marea Britanie, Rusia, Statele Unite și Israel, țări „fierbinți” în agenda politică germană. A ridicat acolo teme sau observații pe care numai un lider puternic le pronunță suficient de explicit: pericolele laicității asupra moralității europene, imperativul menținerii țintelor în materie climatică, importanța normelor europene în protecția Irlandei și a relațiilor acesteia cu Irlanda de Nord, chiar dacă vor suferi „cârnații” lui Boris Johnson, rolul fundamental al formatului „Normandia” (Ucraina, Rusia, Germania, Franța) în găsirea celei mai bune soluții pentru încheierea războiului din estul Ucrainei pe fondul susținerii integrității teritoriale a acestei țări; ridicarea taxelor americane asupra importurilor din Germania și recunoașterea drepturilor de proprietate intelectuală asupra vaccinurilor anti-Covid; reluarea dialogului cu Iranul sub condiția protecției securității naționale a Israelului și a păcii în Orientul Mijlociu; dialogul cu țările Europei Centrale, mai presus de tendințele autoritariste din regiune, și, nu în ultimul rând, Nord Stream, în contextul eforturilor de eliberare a lui Alexei Navalny și a proiectului de înverzire a energiei europene. Sunt dosare grele pentru o întreagă clasă politică, dar tot atâtea argumente în favoarea vocii și influenței „monumentului politic” Angela Merkel (Charles Michael), care a „adus clasă și demnitate” (George Bush) în dialogul internațional. Auf Wiedersehen, Frau Merkel, bine ar fi ca lecțiile politice pe care ni le-ai lăsat să ajungă și la clasa politică!