Dezvoltarea tehnologică masivă răneşte, aspect de cele mai multe ori ignorat de economişti, ingineri şi lideri politici. Proiectând schimbări majore ale mediului, care dezrădăcinează populaţia sau fac imposibile ajustările ulterioare, ei iau în calcul doar costurile tehnice, nu şi pe cele sociale, consideră antropologul Elisabeth Colson în lucrarea sa „Consecinţele sociale ale strămutării“ („The Social Consequences of Resettlement“, Manchester, University Press, 1971).
Dezvoltarea tehnologică provoacă suferinţă mai ales atunci când îţi este impusă, nu îi înţelegi rostul sau îţi schimbă radical viaţa. Unii oameni, însă, iubesc schimbările radicale. Mai mult, o parte a lor, cum sunt liderii regimurilor politice autoritare, îşi pierd chiar capul după ele. Cotidianul britanic „The Guardian“ scria acum câţiva ani că, între 1949 şi 1999, în China au fost strămutate pentru construcţia diferitelor baraje nu mai puţin de 17,5 milioane de persoane, multe dintre aceste familii trecând prin mai multe strămutări.
Pe lângă durerea părăsirii definitive a locului natal, relocările aduc, de regulă, şi alte necazuri. Propaganda de stat îi asigură pe strămutaţi că sacrificiul lor pentru naţiune va fi răsplătit, că vor primi compensaţii, locuinţe şi locuri de muncă noi, numai că promisiunile sunt rar onorate, iar cei care protestează sau se opun proiectelor de dezvoltare intră automat în vizorul aparatelor de represiune ale acestor regimuri.
Pentru Lenin, comunismul însemna nu doar soviete şi putere a proletariatului, ci, în egală măsură, şi electrificare. La acest capitol, Ceauşescu, băiat de la ţară, era mai sensibil decât părintele său ideologic. Megalomania proiectelor sale industriale şi de modernizare este deja parte a imaginii personajului.
Liniştitul golf
Hidrocentrala de la Porţile de Fier, construită împreună cu Iugoslavia în a doua jumătate a anilor ‘60, e doar unul dintre megaproiectele portofoliului energetic al regimului Ceauşescu. Cum vede reporterul revistei „România pitorească“, în 1972, la doar un an după punerea în funcţiune a hidrocentralei, viitorul zonei? Un tablou curat SF:
Multe se vor schimba în acest estuar al Porţilor, unde totul e nou şi casele stau terasat, parcă meditând la destinul nesperat al locului. Nu va trece multă apă pe Dunăre până să ajungă urbea asta la animaţia pe care o binemerită; liniştitul golf e croit, ni se pare, pentru o multicoloră flotilă de agrement, schi nautic, jocuri pe apă, în timp ce ţărmul îşi cere chiparoşii, smochinii, citricele, vegetaţia luxuriant–mediteraneeană pe care clima localnică o confirmă, în vreme ce oraşul-potcoavă ar găzdui festivaluri şi expoziţii în rezervaţia de frumuseţe a acestui bazin omogen, de unică varietate. Văd un timp (nu prea îndepărtat) când bazinul Porţilor de Fier va concura, prin interes şi afluenţă, Litoralul şi Delta, chemându-i pe oameni ca un magnet. E bine să visăm real cu ochii deschişi la Porţile Omeniei, cum le vom numi neîndoios de aici încolo.
Desigur, putem gândi pozitiv: niciodată nu e prea târziu! Dacă însă vreţi să îl indispuneţi pe amicul sau cunoscutul dumneavoastră din Orşova, daţi-i să citească citatul de mai sus. Cealaltă parte a poveştii locuitorilor Insulei Ada Kaleh şi a duzinei de aşezări dislocate de pe malurile Dunării odată cu construcţia hidrocentralei Porţile de Fier o aflăm din documentele arhivei Europei libere (Nr. 931/70):
Evacuarea a pus locuitorilor două probleme principale. Pe de o parte, salvarea bunurilor acumulate de-a lungul anilor, iar pe de altă parte stabilirea planurilor de viitor. Organele oficiale au rezolvat foarte simplu întâia problemă. Casele locuitorilor au fost evaluate de o comisie a cărei sarcină, se pare, a fost să determine preţul despăgubirilor la nivelul cel mai scăzut posibil. Rezultatul a fost că, de pildă, o familie, în sensul mare al cuvântului, adică părinţi, copii, gineri, nurori, a primit pentru cele trei case pe care le poseda suma de 18.000 lei. Alţi locuitori au primit între 2.000 şi 1.000 de lei drept despăgubire pentru construcţii a căror valoare se ridică la cel puţin de zece ori suma atribuită. Cum însă nimeni nu se putea opune ordinului de evacuare şi cum sumele stabilite nu puteau fi modificate, fiecare s-a mulţumit cu ce a primit şi au început să-şi caute un rost. […] Locuitorilor insulei li s-au oferit două posibilităţi: să fie repartizaţi într-un alt oraş al ţării, de predilecţie în Dobrogea, sau să emigreze în Turcia. […] Evacuarea Insulei Ada Kaleh s-a desfăşurat în a doua jumătate a anului 1968 şi în 1969.
Proiectul energetic de la Porţile de Fier n-a afectat doar oamenii. Se spune că după ce apele Dunării au acoperit legendara insulă, stoluri de păsări s-au învârtit zile în şir deasupra locului în care instinctul le aducea în fiecare primăvară. În psihologie, senzaţia produsă de lipsa unui picior sau a unei mâini după amputare e numită „durere fantomă“. Ceva similar trebuie că au simţit şi zecile de mii de ţărani forţaţi să îşi părăsească satele pentru a lăsa loc „amenajării teritoriului“. Și încă un exemplu: morunul. Îndiguirile şi barajele au avut un impact major asupra lui. Pentru reproducere, acest sturion, cu cea mai lungă migraţie în amonte, urcă în fluvii. Odinioară, morunii din Deltă urcau pe Dunăre până la Viena. În prezent, nu trec de barajul de la Porţile de Fier.
Satele Reunite
Între 1966 şi 1992, din România au dispărut 103 sate, mai toate binecuvântate de natură. Majoritatea şi-au găsit sfârşitul în urma politicii de sistematizare a satelor impusă de Nicolae Ceauşescu. Din cele 103, 28 au fost inundate şi şterse astfel definitiv de pe hartă.
Cele mai multe sate înghiţite de ape s-au aflat pe cursul râului Bistriţa, unde, în 1960, s-a construit unul dintre cele mai mari lacuri de acumulare de la noi, Izvorul Muntelui. Situat la 35 kilometri de Piatra Neamţ, lacul se află în spatele unui baraj înalt de peste 120 de metri şi are o lungime de aproximativ 35 de kilometri. Pentru construcţia lui au fost strămutate aproape 20 de sate. Două dintre ele, Răpciuniţa şi Cârnu, au dispărut cu totul. Au fost nevoiţi să se mute atunci peste 18.000 de locuitori din aproape 2.300 de gospodării. Unii au primit pământ în preajmă, alţii au trebuit să se mute la distanţe mai mari. La Piatra Neamţ există chiar străzi care au primit numele fostelor sate. Au şi un titlu generic: Satele Reunite.
Vatra satelor Chinghiniia, Lehneşti, Movila Ruptă, Ripicenii Vechi, Râşca (comuna Ripiceni, judeţul Iaşi), Bold şi Şerpeniţa (comuna Manoleasa, judeţul Botoşani) a intrat, în 1968, sub apele lacului Stânca-Costeşti, aflat pe graniţa României cu Republica Moldova, iar populaţia a fost strămutată în alte localităţi. Barajul are o suprafaţă de 59 km² şi este în topul celor mai mari lacuri de acumulare din România.
Continuarea aici: blog.cosmeanu.ro