Războiul din Ucraina se anunţă din mai multe direcţii pentru imediat după Paştele ortodox. Motivul care va fi folosit oficial de preşedintele Volodimir Zelenski este recuperarea Crimeei, pretins vechi pământ ucrainean, şi aplicarea Constituţiei ucrainene pe întreg teritoriul ţării, deci şi în Donbas. Ucraina ar putea deschide chiar două fronturi, în Donbas şi la Marea Neagră, pentru Crimeea. Desigur, sub atenta consiliere a partenerului american (plus Marea Britanie), adică un nou război prin proxy. Adevăratele forţe aflate în joc vor fi trei: SUA (prin Ucraina, România şi Polonia), economic Germania (şi UE) şi, bineînţeles, Rusia. Cele trei forţe au interese evident divergente. De unde şi pericolul enorm pentru zona în care ne găsim şi noi, românii, din România, din Republica Moldova şi din teritoriile româneşti ocupate de Uniunea Sovietică, aflate azi în componenţa Ucrainei vecine.
România este în parteneriat militar cu SUA şi în parteneriat economic cu Germania (UE), dar e lipsită de orice comunicare sinceră cu Rusia. Un rezultat al miopiei, al micimii care caracterizează politica şi diplomaţia din ultimii 30 de ani de la Bucureşti. Pentru că în acest conflict unele interese româneşti s-ar putea să fie convergente cu interese ale Rusiei. Mai ales în cazul din ce în ce mai previzibil al destrămării, împărţirii Ucrainei, caz în care vecinii îşi vor recupera teritoriile pierdute. S-ar putea să rezulte o Ucraină mult mai mică, în jurul Kievului, o ţară tampon între NATO şi UE, pe de o parte, şi Federaţia Rusă, pe de altă parte.
Nu e numai vina politicienilor şi a statului profund de la Bucureşti pentru relaţiile proaste dintre România şi Rusia. E şi vina politicienilor şi a complexului militaro-securitar de la Moscova că aceste relaţii sunt de multa vreme într-un punct mort. Continuându-şi politica imperială, aceeaşi de la Lenin şi Stalin încoace, ruşii nu le-au făcut românilor nici o concesie majoră. Mai ales în ceea ce priveşte cele două diferende istorice, tezaurul şi Basarabia. Dimpotrivă, au reanexat în 1944 şi Bugeacul (legat de Ucraina doar printr-un drum care trece pe teritoriul Republicii Moldova), Basarabia istorică (Gurile Dunării), şi Ţinutul Herţa, şi au făcut masive deplasări de populaţie în sensul rusificării sau ucrainizării şi al deznaţionalizării. Bugeacul ar fi trebuit să aparţină ori României, ori Republicii Moldova. România nu a avut motive să simpatizeze Rusia, deşi suntem tot ortodocşi, şi astfel s-a dus în mod natural spre o alianţă politică şi militară cu SUA.
În caz de război în Ucraina şi, mai ales, în cazul dezmembrării Ucrainei, România nu poate fi ajutată nici de Germania şi Franţa şi nici de Rusia. Dar SUA (şi Marea Britanie) îşi pot aduce aminte de eventualele revendicări justificate ale românilor. Colaborarea politică şi militară a României cu SUA e deja reglementată de tratate şi de apartenenţa noastră la NATO. România îşi va onora obligaţiile la virgulă. România va fi total alături de SUA, dar deloc de partea Ucrainei. Care, eufemistic, nu ne simpatizează şi pe care nici noi n-o simpatizăm — ceea ce nu poate fi un motiv de război.
Finalitatea războiului din Ucraina s-ar putea să fie una paradoxală: apropierea SUA de Rusia. Prin soldarea violentă a unui contencios (Ucraina-Rusia) care nu-i aduce SUA nici un avantaj, decât poate în imaginarul neoconservatorilor americani care-şi închipuie că pot ocupa şi exploata chiar Rusia. Adevăratul concurent al SUA pe eşichierul global este China, nu Rusia. Dacă va avea loc un război Ucraina-Rusia, ceea ce nu e deloc sigur încă, vor avea loc şi negocieri de pace după încheierea lui.
SUA poate apăra interesele României, ceea ce i-ar aduce un aliat sigur, istoric, pentru foarte multă vreme. Şi, foarte probabil, SUA, pragmatică aşa cum o ştim, nu va rata o asemenea ocazie. Prin România, SUA va putea bloca expansiunea Rusiei care vizează litoralul Ucrainei, dincolo de Donbas, care e deja practic desprins din Ucraina prin cele două republici autoproclamate, Doneţk şi Lugansk. Toate cu condiţia ca noi să avem avocaţi buni, diplomaţi de anvergură, aşa cum am avut înainte şi după 1918. Şi aici merită readus în memorie marele diplomat Vasile Stoica, cel care a fost trimis de Ionel Brătianu în SUA, pe lângă preşedintele Woodrow Wilson. Contribuţia Americii la Marea Unire din 1918 nu e suficient pusă în evidenţă.
Din nefericire, Klaus Iohannis, Florin Cîţu, nou-numitul ambasador la Washington, Andrei Muraru, Ministerul de Externe şi principalele partide politice nu par deloc să fie la înăţimea unui moment care poate fi crucial pentru ţara noastră. Merită să amintim aici că, în 11 septembrie 1939, la 10 zile de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Nicolae Titulescu le scria o misivă strict confidenţială de la Saint-Moritz (Elveţia) regelui, primului-ministru şi ministrului de Externe: „Oricât de lung ar fi războiul, România trebuie să fie gata şi în vederea discutării condiţiunilor de pace şi să se pregătească din timp pentru ea […]. Este cert că ţinta României trebuie să fie de a nu restitui un centimetru pătrat din teritoriul ce posedă azi.” Vasile Stoica, cu un rol determinant în apărarea intereselor ţării la sfârşitul primului război mondial în SUA şi în Europa, spunea, într-o expunere de la Adunarea Deputaţilor din 16–17 decembrie 1919: „O naţiune este o conştiinţă naţională, cât valorează una atât înseamnă cealaltă. Conştiinţa a ceea ce este şi hotărârea fermă este puterea cea dintâi a unui popor. Cum şi-o manifestă el, astfel îşi aşază rolul şi rostul în mijlocul neamurilor.”
