„ … „caldarâm – picioare – în plin” moment de neuitare, 17 decembrie

Deși despre zilele crâncene din decembrie 1989 se știu destul de multe încă mai sunt destul de multe pete de umbră ce așteaptă să fie descoperite în timp, măcar parțial. S-au scris cărți, unele pertinente alte fiind tributare fanteziei. Se cunosc fotografii ce au apărut în toate publiațiile până acum. Imaginile nu sunt atât de multe și atât de complete um ar fi meritat ael moment. Dar trebuie să ne plasăm în acel timp și acele condiții ca să putem judeca. Aparatele de fotografiat nu erau chiar pe toate drumurile. Nu existau pe atunci telefoanele mobile de acum (pentru cei tineri) când orice poate fi imortalizat printr-un clic simplu. Nu se pea găseau filme fotografice. Da!, aparatele aveau nevoie de filme și de un laborios procedeu chimic ce nu era la îndemâna oricui.

S-au organizat expoziții cu imaginile de atunci. Se credea că au fost văzute toate imaginile din acele zile ale timișorenilor când erau singuri împotriva unui sistem totalitar.
Dar iată că un participant la acele zile s-a hotărât abia acum după 35 de ani să scoată la lumină fotografiile făcute atunci. Fotograful timișorean Radu Grindei a hotărât că a trecut suficient timp ca tot ce a văzut simțit și imortalizat atunci să se fi decantat de balastul de prejudecăți. Depărtarea cronologică oferă astfel o perspectivă mai clară și mai nepărtinitoare. Tot ce a imortalizat artistul atunci pe peliculă poate fi astfel judecat mai puțin influențat de emoția momentului.

„ … „caldarâm – picioare – în plin” este ordinul de tragere cu gloanțe adevărate folosit în decembrie 1989 la Timișoara. Străzile podurile parcurile erau pline de oameni. Radu Grindei a fost tot timpul pe străzi. A fotografiat și a scris să nu uite nici un moment. A fotografiat oameni străzi case copaci steaguri cerul spaima liniștea zgomotul gloanțelor și a scris despre tot.
Uneori mâna i-a tremurat de frică…Totul se întâmplă în fața lui. Imaginea era suspendată între a exista și a fi o iluzie. Imaginea sensitivă cu contextul a generat un minimalism dur, sever.”

Despre expoziția de la galeria Himera a avut amabilitatea să ne ofre câteva idei curatoarea evenimentului.
-Stimată doamnă Liviana Dan, felicitări penu ce ați făcut. Ne aflăm în fața unei expoziții despre care dacă vorbim că ar fi inedită e chiar puțin spus fiindcă nu a mai văzut nimeni, până acum, aceste lucrări, aceste imagini despre Timișoara 1989. Ce a face ca un artist implicat (în cazul nostru) să își lase acest interval de 35 de ani a să-și arate lucările?

– Probabil puterea acestor lucrări care la început l-au speriat și pe urmă a devenit tot mai tentat să mai lase timpul să treacă peste ele. Este într-adevăr emoționant, cu toate că expoziția nu vrea deloc să fie emoționantă. Este o expoziție destul de rece, într-un fel dură. Va trebui să ne obișnuim să vedem istoria așa și să nu recurgem mereu la clișee, la patos, la retorică, la lucrurile teatrale.
Asta pentru că ce s-a întâmplat la Timișoara a fost înainte de toate un moment al oamenilor obișnuiți.
Toți oamenii care apar în aceste imagini nu și-au dorit să fie nici ambasadori nici miniștri și foarte mulți dintre ei au murit pentru ce și-au dorit. Ori lucrul acesta modest dar deosebit de important pentru viața unui oraș redă c se vede în expoziție.
Domnul Grindei nu numai că a făcut (fotografii) și a fost în locurile cele mai importante în Timișoara în acele zile dar a și scris despe momentele respective. A fost acolo și a văzt exact ce s-a întâmplat dar a scris și lucrurile timpului pe care le-a văzut dar și lucrurile timpului pe care l-a comentat despe acele momente. Asta este foare interesant. Pare așa… un film dublu. Domnul Grindei a văzut ceva și cei care au comentat au scris altceva. Asta e derutant pentru expoziție.
Însă, eu cred că la 35 de ani să încerci să prezinți lucrurile fără emfază fără patos, fără etorică e un moment bun pentru cum vrem să ne trăim istoria.

– În ce măsură aceste imagini care sunt clar un document, o felie frustă dint-un adevăr, se pot încadra și la un mod artistic de exprimare. Dacă au și valențe de informație estetică?
– Categoric! Radu Grindei este un artist bun fără îndoială. Într-adevăr în momentele astea ( din decembrie 1989) el era foarte tânăr, îi era frică, de mult ori aparatul îi tremura în mână de frică și multe din imagini par a fi expuse în grabă. Dar puterea imaginii, indiferent cum era realizată tehnic, cu un aparat modest, cu frica pe care o avea tot timpul, lucrările, … dacă vă uitați atent la televizorul alb-negru schis într-o fereastră deschisă, sau cum se întâlnesc oamenii în fața unei clădiri… sau cum reacționează artistul față în față cu comunitatea… este mai mult decât vizualitate perfectă, este și o lecție de estetică nu numai de istorie. Sau ce se întâmplă cu oamenii din imagine, unde ajung ei?